[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat. Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mă întreb ce îl poate ajuta pe un om care trăieşte în lume, să treacă peste toate necazurile, nenorocirile, peste toate pierderile şi nedreptăţile, peste suferinţă şi chiar chin - dacă nu dragostea. Dragostea, ultimul imbold rămas atunci când toate celelalte s-au stins, puntea care trece pe om peste abisul întredeschis al morţii. Credinţa se poate clătina, nădejdea poate păli, dar dragostea rămâne mereu ca ultimă alternativă în inima omului. Ce l-a ţinut pe Siluan, când deznădejdea îl dobora, dacă nu iubirea de Hristos, iubirea lui Hristos?!...

Unii oameni au vrut să renunţe la lume, din pricină că lumea li s-a părut nedreaptă, strâmbă şi urâtă. Au cerut să vieţuiască în mănăstire, crezînd că acolo toate au sens şi e frumos şi uşor... Mânaţi de idealuri înalte şi dispuşi, cel puţin înainte de probă, să parieze că vor reuşi să fie ca monahi ceea ce nu au izbutiti să fie în lume, au avut uneori surpriza să fie respinşi. Auto-excluzîndu-se. Motivul? Le lipsea dragostea.

Dar ce îl poate ajuta pe un om care a ales călugăria să treacă peste greutăţile nevoinţelor monahale, poate cu mult mai mari decât cele lumeşti - dacă nu dragostea. Angajarea fără menajamente pe drumul despătimirii/ al jertfei de sine permanente ar putea fi dusă la bun sfârşit fără dragoste? Viaţa monahală nu e mereu un rai, aşa cum e imaginat raiul îndeobşte... Uneori e iad, deseori e iad - luptele asceţilor cunosc momente cumplite, după cum găsim în cărţile care descriu viaţa monahală. Dar prin dragostea nevoitorilor pentru Hristos ele sunt şi sublime.
Dragostea nu e doar imboldul care împinge, ci şi motivul care susţine pe cel aflat în grele momente ale vieţii, la răspântii, la ceas de-amară renunţare, de înfrângeri...

Dragostea acoperă, în cel ce o are, toate relele, toate pierderile, toate suferinţele.
Fie că e înclinată spre lume, fie că înclinarea ei e spre asceza monahală - dragostea biruieşte tot răul, dinlăuntru şi din jur. Aşa cum întunericul dispare când izbucneşte lumina, aşa răul piere când vine dragostea. Pentru că dragostea este lumină.

Multe vorbim despre dragoste, toată lumea o pomeneşte, o revendică şi o voieşte, cu toţii ne pricepem la asta în oarecare măsură (credem fiecare) - fie şi măcar pentru că ea într-adevăr e însămânţată în adâncul fiinţei omeneşti, ca o sămânţă care îşi aşteaptă dezvoltarea şi rodul, deşi arareori e cultivată statornic şi cu pricepere. Însă cel care o trăieşte aievea e în măsură să o şi dea mai departe, ca pe un fruct răcoritor. (Iertarea este un astfel de fruct.) Cuvioşii, sfinţii şi martirii asta îmi pare că au şi făcut. Dăruind ceea ce au primit, iată, Biserica dăinuie şi azi, în ciuda tuturor furturilor şi crimelor făcute tocmai ... în numele dragostei.