Pustiirea firii omenești în Adam
Omul dintâi, zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă. Mintea, pofta și iuțimea, sau cugetarea, iubirea și voința, erau unite întreolaltă în aceeași vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deși pământ, neavând în sine poftă pătimașă, întovărășea - așa-zicand - contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care omul avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.
Protivnicul a dat primul război cu Adam în Rai și prin el, cu noi, cu toți, întrucât toți eram în Adam. E primul război pierdut de om, înfrângerea lui insă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem și noi fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri, date omului de Dumnezeu.
Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere, asupra firii omenești. Domniile și Stăpâniile intunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simțirea cea după fire și povârnind-o spre o lucrare contra firii și contra ascultării de Dumnezeu. Iată cum, printr-un sfat rău, îngerii căzuți au surpat raiul virtuții din fire. Vom vedea la vreme, că deodată cu acesta, au stins și lumina cunoașterii.
Iată așa a întors Adam firea omenească de la calea scurtă a desăvârșirii, înfundând-o în hățișul ascultării străine, ceea ce i-a adus scoaterea din Rai în lumea aceasta."Necaz mare se făcu la tot omul și jug greu apasă de atunci pe fiii lui Adam." Căci mare sfărâmare făcu ucigașul, băgând în zidire puhoiul pustiirii morții și toată tragedia istoriei.
Iată, și cu alte cuvinte, pustiirea ce se făcu firii omenești. Căderea firii în ispită e tot una cu o sfărâmare, care l-a făcut pe om bucăți. Astfel
mintea i-a fost amăgită de mândrie și slavă deșartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul;
simțirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimașă;
voința sau iuțimea în spaimă și rușine s-a întors și, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume,nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conștiinței sale era întoarsă acum de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol.
Deci, când să-și recunoască greșeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoașterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa. Așa luă strămoșul plata neascultării, și fu scos afară din fericirea vederii lui Dumnezeu, și alungat în lumea aceasta și îmbrăcat în haine de piele. De atunci firea noastră în îndoita învrăjbire se află:
Învrăjbirea aceasta ne urmărește ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu. Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conștiința, ca o stea ce nu s-a stins de pe Cerul Raiului, și mereu ne aduce aminte de obârșia noastră dumnezeiască și ne îmbie o refacere. De la învrăjbirea aceasta vine toată tulburarea și războiul celor două legi, adică al legii cu fărădelegea, de care se plângea și Sfântul Pavel că se osteau într-însul. Așa se face că împătrit greșim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înșine, împotriva aproapelui și împotriva firii întregi. Adică păcatul sau decăderea firii ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii și pacea cu toată firea. Ne-am sălbătăcit în toate părțile, cât aproape "să se teamă" și Dumnezeu de noi. Iată de ce și fiarele fug de om.
După fire și împotriva firii
Puterile sufletului: mintea, iubirea și voința, după orânduirea cea străveche, își aveau lucrarea și ținta către Dumnezeu. Această tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea după fire; și pe temeiul stăruinței în această tindere, urma să creștem de la chip la asemănare.
Așa eram în sfatul, în ascultarea și vederea lui Dumnezeu. "în urma păcatului, cel viclean a țintuit puterile sufletului incă de la început de firea celor văzute" și nu mai era cine să înțeleagă și să caute pe Dumnezeu", întrucât toți cei părtași de firea omenească își mărgineau puterea rațiunii și a minții la înfățișarea lucrurilor sensibile și nu mai aveau nici o înțelegere pentru cele mai presus de simțuri."
De la neascultare încoace, puterile sufletului, nemaifiind unite în Dumnezeu, ci învrăjbite și aprinse de gânduri ce se contrazic, nu mai lucrează după fire, ci lucrează cel mai adesea, dacă nu aproape totdeauna, contra firii. După cuvântul Sfinților: toată strădania diavolului aceasta era și este ca să desfacă dragostea sufletului nostru de Dumnezeu și s-o lege de orice altceva, afară de Dumnezeu.
Drept aceea vrăjmașul, ca să-și ajungă ținta fărădelegii, îmbie sufletului ispita întâi, cea prin plăcere, aducându-i momeli plăcute la vedere și bune la gustare, potrivite cu fiecare putere frântă a sufletului, în parte; iar pe trup îl împinge să le împlinească cu lucrul și să le facă tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe niște lipsiți de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, să ne mângâie, învățându-ne să iubim plăcerea simțurilor, bine știind vicleanul, că asta stinge iubirea de Dumnezeu și întunecă mintea de la vederea Lui. Că nu Dumnezeu este cel ce nu ne mai iubește și nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim și nu-L mai vedem, căci între noi și El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid și în tot mai mare sfărâmare aflându-ne.
Ascultarea cea străină a încovoiat dragostea noastră spre lumea aceasta și spre trup. Iuțimea sau voința, care, după fire, aveau rostul să îndrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar către diavol mânia, ca pe o săgeată, a aprins-o contra firii și a transformat-o în ură, încât fiara de om, ca fulgerele zvârle săgețile în obrazul fraților și în fața Sfântului Dumnezeu, blestemând și dând dracului pe toate și chiar pe sine însuși.
Iar pe biata minte, de unde - după fire - avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă și pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului.
"Când rațiunea e fără minte, iar mânia aprinsă și pofta nerațională, ajunge stăpână pe suflet neștiința, pofta de asuprire și desfrâul. Din acestea se naște deprinderea păcatului cu fapta, împletită cu diferitele plăceri ale simțurilor".
Tot ce-i de prisos și peste trebuința firească e necumpătare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se întoarce acela cu rușine în țara lui, când firea e povățuită de înfrânare. Sau iarăși, calea e formată din afectele (dorințele) naturale, care atunci când sunt împlinite peste trebuință aduc pe diavol în suflet, iar când sunt împlinite potrivit cu trebuința îl întorc prin ele în țara lui. Iar țara acestuia e obișnuința și confuzia învârtoșată a viciului, în care trăiește totdeauna și la care duce pe cei biruiți de iubirea celor materiale."
Așa se înscăunează vrăjmașul în mintea care nu-și păzește porțile dorințelor, și așa de tare o strâmba contra firii, încât zice răului bine și binelui rău; întunericului lumină și luminii întuneric; cumințeniei nebunie și nebuniei ințelepciune, cu care scornește apoi că nu e Dumnezeu, ci numai natură, iar dacă e vorba să fie vreun "Dumnezeu", omu-i "Dumnezeu".
Iat-o pe biata minte înșelată desăvârșit și pe diavol rânjind biruitor, că a izbutit să pună minciuna lui în mintea omului, așa cum l-a asigurat când l-a scos afară din Rai, făgăduindu-i că, mâncând din pomul oprit, va fi: "Ca Dumnezeu cunoscând binele și răul".
- De unde să mai cunoască! Iată ce e o minte îndrăcita: din bună, nebună, care socotește minciuna adevăr și adevărul minciună și azvârle cu spurcăciuni în Dumnezeu, bucurie făcând dracilor. Iată o minte legată cumplit, târâtă în robie străină și pierzându-și darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertății voinței și al dreptei socoteli.
Iar trupul cel hotărât după fire să împlinească cu lucrul sfatul lui Dumnezeu și sfatul dreptei socoteli, împlinește sfatul fărădelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurcă, îl tâlhăresc de vlagă, îl strică cu bolile și cu totul îl fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemănare.
Iată hățișul de patimi și fărădelegi în care războiul vrăjmașului cufundă sufletul celor ce iubesc lucrurile lui și nu le pasă de Dumnezeu:
Iată și treptele căderii, în număr de 12, pe care alunecă puterile noastre în fiecare din acest hățiș de patimi și păcate:
Deci dacă lucrurile ar fi mers fără nici o împiedecare, după planul ucigaș al vrăjmașului, de mult viața oamenilor s-ar fi făcut iad desăvârșit, înnebunindu-se, îndrăcindu-se și omorându-se unii pe alții și pe ei înșiși.
(Părintele Arsenie Boca -
Cărarea Împărăției)
Sursa