[Ioan_Cezar]

S-a întâmplat că aseară, înainte să citesc postarea din Sfântul Nicolae Velimirovici, să cunosc o tânără frumoasă foc şi surprinzător de deşteaptă, o tânără care abia a trecut pragul vârstei de 20 ani, dar care nu se putea hotărî între viaţă şi moarte (are gânduri persistente de sinucidere), între lume şi călugărie, între sens şi nonsens, între ...multe. Păcatele mele m-au adus din nou în situaţia nenorocită de a asista un om care voieşte să se sinucidă...
Neştiind ce să-i spun, m-am mulţumit să o încurajez să vorbească. În meseria mea, atunci când omul vorbeşte despre necazurile lui, deja face un pas înainte spre viaţă, spre vindecare. Cel mai rău e să tacă şi să facă (gesturile pierzării). Închiderea în sine poate atinge uşor nivelul psihotic şi uite-aşa înnebunesc oamenii, se rup de tot ce e viu în jur şi ajung să-şi piardă minţile şi/sau să se sinucidă.
Dar eu nu ştiam (ce, cum) să-i vorbesc, tot ce puteam era să ascult. Aceeaşi poveste cu mii de feţe, pe care am auzit-o mereu - despre cum lumea e rea şi urâtă şi nedreaptă etc. Oamenii îşi plâng rănile reale, îşi arată descurajarea şi neputinţa şi, vai, se arată dispuşi la soluţii extreme. Atât consideră că le-a mai rămas de făcut.
Simţind că pierd teren şi că nu pot să ajut cu nimic pe omul din faţa mea, care pe măsură ce vorbea se arăta închis în nenumărate argumente care păreau de nedepăşit (tânăra trăieşte în mod real un calvar), mi-am amintit prin nu ştiu ce asociere misterioasă, de un amărât de american (în prezent proprietarul unei insule unde face şedinţe de psihoterapie care costă în jur de 10 000 de dolari ora) care, după cum relatează el într-o mărturisire publică, s-a urcat într-o zi pe un scaun şi pe o masă şi şi-a înfăşurat o funie de gât, legînd-o de o lustră zdravănă. Încercase tot ce e omeneşte posibil ca să evite această ultimă faptă, însă tot ce făcuse îl adusese în această situaţie.
Înainte să dea cu piciorul scaunului pe care stătea şi să se predea morţii, Robert W. şi-a amintit însă, printr-un ultim zvâcnet al minţii lui care se agăţa de viaţă, că din încercările lui a lipsit întotdeauna ceva, un ceva pe care amânase mereu să îl încerce. Avusese timp pentru toate, avusese timp să facă lucruri măreţe, avusese timp să experimenteze orice, însă rămăsese un lucru pe care îl amânase mereu - dragostea. Deşi avea mari îndoieli că aceasta îi va reuşi, pentru a fi onest cu sine până la capăt şi pentru a nu-şi reproşa în ultima clipă a trecerii de la viaţă la moarte că nu a încercat tot ce era omeneşte posibil, Robert şi-a desfăcut funia din jurul gâtului, s-a dat jos de pe masă şi ... a pornit în căutarea dragostei, dorind să o cunoască şi să şi-o însuşească. Iar dacă nici asta nu îl ajuta, socotea el, atunci avea să se întoarcă în acelaşi loc şi la aceeaşi faptă pe care, deocamdată, iată, le părăsise.
Din acea clipă începe în R.W. o nouă viaţă. Pe masa de sub lustră el nu avea să se mai urce niciodată, în schimb avea să coboare mulţi oameni pe pământ, în America tuturor visurilor (şi deziluziilor), lucrînd cu ei tema descoperită sub lustră (ce ironie!, să te spânzuri de însuşi obiectul luminii), temă pe care s-a străduit să o aprofundeze pentru a rămâne în viaţă şi a se împlini ca om. Această temă este dragostea.
Aseară am apucat să depăn această poveste şi, spre bucuria mea, tânăra fată s-a mai liniştit şi ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea în curînd pentru a hotărî pe unde să căutăm pentru a deprinde dragostea...:)

Când am ajuns acasă, am intrat pe forum şi nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste cuvintele Sfântului Velimirovici. Comentariul meu nu era doar o reacţie la postare, cât mai ales un ecou al experienţei cutremurătoare la care participasem pe seară...
Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai postat acel text, dacă nu din alt motiv atunci fie şi pentru că, lecturînd textul pus de tine, am adormit astfel relativ liniştit, cu încredinţarea că nu confundasem prea tare antidotul...:)

Noi preţuim orice, ne dăm întreaga viaţă, ani şi ani, pentru slujirea oricăror deziderate, însă iubirii, singurei puteri dătătoare de sens şi de viaţă, nu găsim să îi acordăm timpul şi energia noastră. Deşi iubirea se află chiar în noi, în propria noastră fiinţă omenească. Şi în Cer.