Fiecare om cu bunăvoință face un efort pentru a deprinde dragostea. Toți suntem conștienți de neputința noastră de a iubi și numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puțină sinceritate, puțină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputință de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viața mea, nu găsesc niciun om care să mă fi iubit și căruia eu să-i fi putut răspunde așa cum aș fi vrut, așa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Și în strădania aceasta de a înțelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit și ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înțelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înțelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească. Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obișnuiți înțeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubește pentru că m-a așteptat, m-a așteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă..." și așa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuși, nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că și darurile se oferă de multe ori și cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a avea de partea noastră pe cineva, pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puțin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit niște cărți despre duhovnicie, care avem un duhovnic, știm că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exercițiu prin care noi ne educăm mintea, ne educăm voința, ne educăm inima. Și atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?
Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puțin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la niște porniri și simțăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, dragostea nu se trufește, dragostea nu se înalță, dragostea nu caută ale sale..." Toate acestea reprezintă tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci când el iubește.
Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru că ele ar fi grele, ci pentru că mintea noastră nu este obișnuită să gândească astfel. „Dragostea nu caută ale sale" – ce-i asta? Dar ale cui să le caute? Ale aproapelui tău. Care aproape? Unul vrea să meargă la fotbal, altul vrea să meargă la bar, altul vrea să meargă la pește. Pe care din aceștia trebuie să-l urmez și să-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, înainte de a propune să căutăm la toate dorințele celor din jurul nostru, ne vorbește de o dispoziție a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine în urma celorlalți, de a ști că, dacă este să alegi între aproapele tău și tine, trebuie să-l alegi pe aproapele tău.
M-am gândit că până la urmă și la urmă, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii încearcă să fie milostivi, pentru a dobândi dragostea, alții încearcă să-i asculte pe toți, pentru a-și cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru că cel care își împarte averea săracilor, într-o zi rămâne fără de avere și felul în care înțelegea el dragostea până atunci, iată că nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o dată, vede că nu-și mai poate folosi (nu mai poate aduce folos) și iubi aproapele. Cel care ascultă pe toți și le slujește, într-o zi vede că dorințele și apucăturile oamenilor sunt atât de diferite, încât ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele său, să intre în nenumărate păcate și încurcături cărora nu le mai poate face față.
Și atunci cum lucrăm această poruncă de căpătâi pe care ne-a adus-o Dumnezeu?
Cum? Mergând la esență. La lucrarea pe care o putem face oricând, oriunde, aceea ca înainte de a iubi, să încercăm să nu urâm. Începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Spune Prorocul: „Îndepărtează-te de la rău și fă binele" (Ps.33). Înainte de a căuta dragostea în inima noastră, de a o cultiva, trebuie să ne izbăvim de răul care este în inima noastră. Și care este acest rău care se ridică împotriva dragostei? Invidia, slava deșartă – că suntem mai buni decât aproapele nostru, cine este el să ne spună nouă, ca să ne învețe? – toată răutatea care se săvârșește cu gândul și cu dorința. Și începutul a toate este iertarea.
„Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată mai aveți, ce răsplată așteptați? Oare nu și păgânii fac așa? Dar Eu vă zic: iubiți pe vrăjmașii voștri". Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrăjmașii noștri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat mașina, nu cei care vin cu săbii asupra țării noastre. Vrăjmașii noștri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbură prin prezența lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Oamenii despre care noi spunem: „Lasă-mă, că m-am săturat de el". Aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru". Păi dar tu cum ești? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor și piatra de temelie pe care se zidește mai târziu dragostea...
Dumnezeu, când S-a pogorât în lume, mai înainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru că L-am trădat în rai, ne-a iertat pentru că ne-am îndepărtat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru că nu L-am primit pe Fiul Său, L-am răstignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru că ne-a iubit. Și noi suntem datori să răspundem cu aceeași dragoste.
Să iertăm, pentru că nu este cu neputință. Nu este cu neputință să iertăm pe acest om păcătos din fața noastră. Pentru că Însuși Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie să o avem față de aproapele. Înainte de a-l judeca eu, trebuie să mă întreb cum îl judecă Dumnezeu pe el. Și cum îl judecă? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu întrebări de genul: „Oare credeți că pe verișorul meu, care a făcut așa și așa, poate Dumnezeu să-l ierte?". Când a murit pe cruce a arătat că l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi această iertare? Va răspunde acestei iertări?
Cum răspundem noi iubirii lui Dumnezeu și iertării pe care ne-o dăruiește? Iertând pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca și noi, fiecare la rândul nostru, să facem același lucru cu aproapele nostru. Dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fără de început ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumină, nu suntem nici Adevăr, nu suntem nici Cale, nu suntem... nimic nu suntem. Suntem... pământ. Dar Dumnezeu ne-a chemat să fim asemenea Lui și asemenea lui Dumnezeu suntem atunci când iertăm. Puterea de a ierta este însușire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greșesc, ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea. Până la venirea lui Hristos nu puteau oamenii să ierte, dar prin moartea Sa și prin harul pe care l-a vărsat asupra lumii, ne-a dat această putere și această bucurie: de a ierta pe cel din fața ta.