[Ioan_Cezar]

Înţelegerea acestor procese vii din Fiinţa Bisericii poate fi considerată o problemă de ... genetică.
Putem exprima în mod analogic, ca o mare metaforă, naşterea şi dezvoltarea Bisericii aşa cum în genetică vorbim despre naşterea şi dezvoltarea unui organism viu, corporal.
Dar aceasta nu înseamnă deloc că Biserica învaţă despre Ea însăşi de la ştiinţa geneticii, deşi unele concepte din genetică pot servi ca mijloc auxiliar de exprimare, ca analogie. Nu e necesar dar poate fi folositor, ţinînd cont de obişnuinţele minţii noastre de oameni ai acestor timpuri. Cel puţin pentru unii dintre noi e o modalitate accesorie, mereu însă auxiliară, neesenţială.
Dimpotrivă, genetica e inspirată din Revelaţia dumnezeiască, din viaţa spirituală a Bisericii. Poate nu întâmplător primii geneticieni din epoca pe care o considerăm ştiinţifică au fost monahi şi preoţi.
Similar, medicina a învăţat de la Doctor, iar nu Biserica a învăţat de la doctori.

*
Genetica şi genealogiile sfinte au fost modelul după care, în secole, s-a dezvoltat ştiinţa lumii. Din păcate, atunci când omul a preluat în arealul său de lucru duhul descoperirilor, a căzut în autoadmiraţia de sine şi, nebăgînd de seamă că Dumnezeu "îi sufla" adevărurile cunoaşterii, a ajuns la aşa încântare de sine încât s-a trezit că Îl contestă pe Însuşi Învăţătorul omenirii, puindu-se pe sine, creatura, pe post de Creator. În acest sens, genetica de azi îşi revendică drepturi pe care nu le poate deţine. Mână în mână cu alte ştiinţe, de pildă cu fizica cuantică, nu face decât să dubleze Adevărul Revelat cu o umbră căzută şi sterilă, făcînd ca atât civilizaţia cât şi cultura să devină stranii şi alienante, când s-ar fi cuvenit ca ele să devină mângâiere şi accesoriu pentru omul hărăzit la fericire şi veşnicie.
Genetica e bună doar în măsura în care, păstrîndu-şi smerenia, se va dovedi lucrătoare în calitate de slujnică a Teologiei şi Bisericii. Deocamdată se ţine, ca şi alte discipline ştiinţifice şi filosofice, la obrăznicătură, spre abramburirea omului iar nu spre luminarea lui.
Nu prin ea în sine, ci prin modul pervers în care duhurile străine de Biserică îi deturnează lucrarea, re-semnificînd-o întunecat, întru deşertăciune.