În prealabil postat de fallen
Ma intreb de multe ori daca e posibil sa avem in noi doua laturi diferite ale personalitatii, una buna si una rea...sau asta e " normal" doar atunci cand/daca suntem nebuni??
Si eu de exemplu am ajuns la concluzia, acum cateva zile, ca suntem rai, amandoi, si eu si sotul, ne meritam unul pe altul, si nu suntem vrednici, nuse cuvine sa indraznim a cere ceva lui Dumnezeu, pt ca amndoi suntem egoisti si fiecare tine mai mult la el insusi decat la celallalt....
Insa in ziua urmatoare eram singura la tv si am vazut un reportaj despre demolarea bisericii Sf Vineri din Buc, de catre Ceausescu, si mi-au dat lacrimile, nu stiu de ce....acum daca era si el cu mine, am mai vazut o parte din emisiunea aceea, candva, si a zis ca cedaca au daramat biserici, mai bine ca au facut blocuri, e mai frumos, etc....acum nu ai ceface, cand toti in jurul tau sunt fermi pe pozitia si parerile lor, nu poti sa te pui impotriva si incerci sa le dai dreptate, sa privesti problema din punctul lor de vedere....
In fine, nu asta conteaza, ci daca e posibil/normal sa fim si buni si rai in acelasi timp sau in proportie mai mare sau mai mica...adica stiu ca ideal ar fi, daca vrei sa faci bine, sa faci tot posibilul sa nu faci rau, insa daca in majoritaea timpului esti /faci rau, sau, in fine, nu esti capabil sa faci bine atat si atunci cand trebuie ( fie ca nu te pricepi, ori n-ai chef, ti-e lene, ori nu sti, ori ai alta treaba, etc), daca totusi cateodata, din cand in cand, poti si vrei sa faci cate un lucru bun, e ok, iti este totusi de vreun folos, sau macar e bine sa il faci doar pentru binele celui caruia i-l faci?
Spunea undeva par Arsenie oca, in razboiul nevuzat, parca, ca omul poate ajunge intr-o stare in care este atat de rau luptat de ispitele celui rau incat nici nu poate sa se ma roage, insa faptul ca ( inca) se lupta cu acestea reprezinta in sine( tine loc de) un fel de ( suprema) rugaciune
|