[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de abaaaabbbb63

Nu poti sa compari parintii cu Dumnezeu. In primul rand, parintii iti dau instructiuni directe, in persoana. Ii vezi, stii cine sunt, cum sunt, si ii auzi vorbind.

Adevărul se înalţă din incertitudine, precum lumea a fost creată din nimic.
Modelul construirii temeinice, din bob în bob de silogism raţionalist, nu este compatibil cu credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu.
Revelaţia, iluminarea - ruptură şi şoc/surpriză, nicidecum continuitate previzibilă logic. Un accident, acolo, al fiinţei, asta e! Acolo în miez.
O în-tâmplare a fiinţei omeneşti. Care face oarece deranj şi rearanjări în minte, cât să coboare ochii minţii în inimă...

*

Iar dacă eu Îl văd, ştiu cine Este şi cum Este, Îl aud vorbind - tu vei zice, cum zici despre toţi cei care Îl cunosc ..... ce anume? Ce anume vei zice? Chiar de ar veni Moise ori Lazăr la tine, ce vei zice?
Ce să zici... nimic decât spui deja, mereu. Întrucât ţi s-a dezvăluit deja totul, cum mi s-a mărturisit şi mie şi tuturor - dar nu crezi.

Că nu de dovezi duce omul lipsă, ci de dispoziţia de a le accepta şi, mai ales, de dispoziţia de a lăsa acceptarea să devină fereastră pentru Lumină sau uşă pentru Milostivire. Pentru că Lumina şi Milostivirea (intuieşte ori îşi reaminteşte sufletul încarcerat al omului) transformă şi transfigurează modul lui obişnuit de a fi (gândurile, simţămintele, voinţa, faptele). Dar omul resimte aceasta (mai ales în planul anticipativ al cugetării, fără de experienţă concretă) exclusiv ca pe o moarte şi ca pe un proces dureros. Când de fapt e vorba despre devenirea sufletului nostru omenesc.

Cu toţii plecăm săraci pe noul drum. Ne găsim jefuiţi de noi înşine şi voim să ne dobândim iarăşi, de data aceasta pe o altă cale şi cu alt vis decât până atunci. Se pare însă că momentul acesta al redeciziei de sine atârnă de mari şi dureroase pierderi. De rănile grele ale spulberării iluziilor copilăriei, mai exact ale infantilismului - care nu cunoaşte graniţele vârstei. Că iluzia puterii personale, a bogăţiei lăuntrice, a admiraţiei de sine, a împlinirii în ochii lumii, a clarităţii şi progresului (spre noi culmi ale civilizaţiei), a iubirii necondiţionate de care suntem în drept să avem parte - toate acestea sunt infantilismul din om.

În mod curios, parcă vasul olarului îşi refuză mâna care-l naşte şi îl modelează, nutrind uimitoarea dorinţă de a se modela singur. Omul voieşte să se îndumnezeiască pe sine şi, fireşte, mai apoi să ceară tuturor respectul şi cinstea cuvenite unui nou dumnezeu.
Nu plesneşte azi lumea de dumnezei şi mai ales de dumnezeiţe care plesnesc de putere şi drepturi? Şi ce folos?

*
Copiii rebeli se cred de fapt părinţi. Vasul se crede olar. Pământul se visează cer.
Iar eu mă cred credincios...
Şi aşa mai departe...