[Mihailc]

În prealabil postat de negruta

Va propun urmatorul test cu o singura varianta de raspuns:

Esti in biserica si observi un ins care sustrage bani din cutia milei. Ce faci?

a) ii dai milostenie
b) il opresti prin viu grai si ceri si altora ajutor
c) iti faci de lucru in zona, foarte aproape de el, sperand ca se va opri
d) te rogi pentru el
e) te straduiesti sa nu-l judeci si iesi din biserica
f) (alta varianta - specificati-o)

Va rog sa argumentati raspunsul ales!

Cred ca va fi interesant si instructiv. Eu una tocmai ce am picat testul, la propriu. Va voi povesti la final. A, era sa uit - nu se dau premii!! :)

Aş face ce m-a lumina Dumnezeu în clipa aceea. În niciun caz n-aş aplica un comportament programat sau un principiu rigid.

O asemenea împrejurare îmi aduce aminte de un moment petrecut acum mulţi ani într-o mănăstire care mi-a rămas întotdeauna ca o santinelă a memoriei atunci când se arată, de după vreun colţ al gândirii, ispita judecării aghirofiliei clerului.

Mă aflam în biserică şi mă tot uitam după pangar, când zăresc într-un ungher discret o masă cu ceva lumânări, lucruşoare de tipul "suvenir mănăstiresc" şi colportaj modest, iar lângă acestea un bol cu bani, nici foarte mulţi dar nici puţini. Cum nu aveam bani mărunţi, mă uit după tăicuţul călugăr responsabil cu pangarul improvizat şi nu-l găsesc. Dau roată biserica şi văd la una din cele două strane "cântătoare" un monah afundat în lectură (sau rugăciune???), aşa, ca pentru sine. Mă apropii tiptil ca să nu deranjez, oprindu-mă la o distanţă respectuoasă cu îndeletnicirea părintelui şi aştept să fiu văzut fără să-mi semnalizez prezenţa în acest scop. Nici nu aştept prea mult, până când ochii monahului se desprind de literele cărţii şi mă fixează cu un aer cald-întrebător. Îmi cer scuze pentru deranj şi îl întreb cum aş putea să schimb nişte bani. Simplu, îmi zice, te duci la boldul ăla şi îţi schimbi banii. Vizibil şocat de "soluţie", emit un "mulţumesc" bâlbâit dau să fac stânga-împrejur în direcţia pangarului cu autoservire, dar începe să mă zgândăre dracul iscodirii şi-l întreb: dar aşa procedaţi întotdeauna cu toţi care intră în biserică?. Da, răspunde părinţelul, noi suntem călugări şi nu se cade să vindem ceva în sfânta Biserică, întrucât Mântuitorul nu ne-a poruncit să vindem nimic pentru folosul nostru, în afară de avuţia personală în scopul exclusiv al milosteniei. Încurcat de logica stranie a argumentului primit, bag la înaintare motivul suspiciunii şi neîncrederii, valabil cu asupra măsură în lumea din care veneam eu. Monahul mă linişteşte, asigurându-mă că în mănăstirea aceea calcă numai oameni buni, ceilalţi preferând alte locuri decât mănăstirile. Dar nu mă las şi înaintez o ultimă anticipare-concluzie-provocare: probabil sistemul funcţionează până se întâmplă ca vreodată să fiţi serios păgubiţi...Nu, îmi zice părintele, noi ştim şi avem încredere că primim cât avem nevoie, iar dacă un om oarecare ia din banii aceia înseamnă că are mai mare nevoie de ei decât noi şi tot Dumnezeu îl ajută astfel să iasă dintr-un necaz. Dar acestea sunt lucrări tainice, noi nu ne gândim la ele şi nu stăm la pândă să le descoperim. Treaba noastră e să ne îndeletnicim cu rugăciunea şi cu milostenia, că pe toate celelalte le primim îmbelşugat aşa cum ne încredinţează Mântuitorul. Ne-am luat rămas bun cu zâmbete diferite pe chip, al lui discret şi binevoitor, al meu perplex, ilustrând, cred, destul de bine lecţia pe care am primit-o în ziua aceea.

E adevărat că mănăstirea nu era tocmai la drumul mare şi, fiind mai greu accesibilă, turiştii ocazionali şi pelerinii de la confort I ( adică aceia care nu-şi chinuie maşinile dragi şi uşor idolatrizate în afara asfaltului impecabil, iar de mersul pe jos se feresc ca de boală) dădeau mai rar pe pe-acolo.
Probabil cineva care gândeşte cum gândeam eu atunci poate să spună că minunata detaşare de griji şi profund duhovniceasca lipsă a prezumţiei de vinovăţie în întâmpinarea aproapelui, reliefate în experienţa relatată anterior, sunt valabile numai în "pustie". Nu ştiu. Ce ştiu însă este faptul că am primit atunci o lecţie inductivă de creştinism autentic care îmi păzeşte, uneori, mintea de judecarea pripită a unor abuzuri aparent evidente.