Extras din Teza de Doctorat "GNOSTICISMUL PRIMELOR TREI SECOLE CRESTINE DIN PERSPECTIVA CERCETARILOR ACTUALE"
a Pr. Drd. Adrian Cazacu:
"...disputa dintre Biserica si gnosticism reprezinta prima etapa a unui conflict de durata între credinta crestina si filosofie, ale carui consecinte nu trebuie sa ne scape din vedere.
Statutul primelor comunitati crestine este mai mult decât incert, astfel ca un dialog pe picior de egalitate cu filosofia elenistica ar fi fost imposibil. În acest context, doar învatatura de credinta putea sa faca o diferentiere clara.
Atunci când primele grupari gnostice încearca sa (re)interpreteze kerigma apostolica, dintr-o perspectiva mistic-filosofica, pozitia tinerei Biserici este radicala: falsii propovaduitori ai dreptei credinte trebuie combatuti si eliminati fara drept de apel.
De aceasta data nu mai este vorba de o simpla disputa filosofica, ci de contestarea însesi a legitimitatii structurale a credintei crestine. Virulenta primilor autori crestini nu este de mirare daca luam în calcul faptul ca primele atacuri nu se îndreapta împotriva Bisericii în sine, ci împotriva persoanei lui Hristos, Cap al Bisericii, Cel pe a carui morte si înviere se fundamenteaza întreaga vietuire crestina.
Afirmatia Sfântului Apostol Pavel din I Cor. 15, 13 – 14 – Daca nu este înviere a mortilor, nici Hristos nu a înviat. Si daca Hristos nu a înviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra. – nu are în vedere un simplu aspect teoretic al doctrinei, ci o situatie concreta, creata de cei care într-un fel sau altul contestau realitatea învierii lui Hristos.
Analiza din cea de a doua parte a lucrarii noastre este dedicata iudeognosticilor. Termenul este discutabil printre istoricii gnosticismului, el fiind intru totul agreat de savanti redutabili precum Birger Pearson, Gedaliahu Guy Stroumsa sau Edwin Yamauchi, însa relativizat de Gilles Quispel. Între acestia, Yamauchi are probabil pozitia cea mai echilibrata în sensul ca desi admite existenta unui gnosticism pre-crestin, de influenta iudaica, adevarata dezvoltare a acestuia are loc doar în mediul crestin.
Date fiind aceste ambiguitati ce îsi asteapta înca rezolvarea, am optat pentru analizarea unei liste de grupari iudeo-gnostice,
urmând într-o mare masura pe cea a cardinalului Jean Danielou, formulata în lucrarea sa Biserica Primara:
1. Nicolaitii; 2. Cerint; 3. Simonienii; 4. Menandru; 5. Satornil; 6. Barbelognosticii; 7. Sethienii; 8. Carpocrate si 9. Basilide.
Privite în ansamblu, ele se caracterizeaza prin câteva trasaturi comune, usor de identificat si, totodata, extrem de utile pentru întelegerea fenomenului gnostic în general:
1. abordarea alegorica a Vechiului Testament;
2. folosirea surselor apocrife iudaice;
3. existenta unui mit unitar, în centrul caruia se afla un stramos mitic, identificat fie cu Barbelo, Seth, sarpele etc.
Un loc aparte l-am alocat, de asemenea, valentinianismului, considerat de catre cei mai multi cercetatori drept sistemul gnostic cel mai evoluat si mai bine sistematizat. În cazul valentinienilor vechile preocupari exegetice ale gruparilor iudeo-gnostice sunt amplificate. De aceasta data, un rol important îl joaca interpretarea textelor evanghelice si a celor pauline într-o cheie cu profunde valente platonice si neoplatonice. Chiar terminologia folosita este preluata din sfera filosofiei si încarcata cu semnificatii suplimentare, teologice.
Exegeza vetero-testamentara este încetul cu încetul trecuta în plan secundar, initiindu-se un tip nou de hermeneutica biblica, axata deopotriva pe alegorie si literalism. Încercând sa delimitam câteva trasaturi principale ale gnozei valentiniene, putem concluziona urmatoarele:
1. este o gnoza de tip aproape exclusiv intelectualist;
2. baza acesteia o reprezinta coabitarea dintre mitul gnostic în formele sale iudeocrestine si cultura elenistica;
3. terminologia folosita este de factura preponderent platonica, cu unele trasaturi stoice si epicureice;
4. mitul gnostic este prezentat într-o forma sistematizeaza ce urmareste invariabil o serie de puncte fundamentale din punct de vedere doctrinar;
5. scindarea în diferite curente de gândire nu reprezinta o ruptura la nivelul mitului, ci o încercare de adaptare la o realitate culturala anume si de impunere a autoritatii diferitilor reprezentanti;
6. influenta sistemului valentinian asupra evolutiei ulterioare a gnosticismului este covârsitoare, putând fi identificata atât la multe dintre sectele medievale, precum si la curentele moderne de gândire.
La fel de problematica este raportarea gnosticismului la dualism datorita faptului ca multe dintre sistemele gnostice nu prezinta în mod necesar o opozitie radicala a principiilor, mai mult în majoritatea cazurilor demiurgul nu este un principiu egal Tatalui descris ca nenascut, necuprins si necunoscut, ci un produs al unei erori a ultimului aeon al Pleromei, Sophia. Pentru a putea raspunde acestei probleme, am apelat la seturile de opozitii radical / moderat si anticosmic / procosmic, formulate de Bianchi.
Concluzia noastra este ca la baza gnosticismului sta o abordare de tip dualist a întregii realitati. Presupunerea unui pseudo-dualism al gnosticismului nu poate fi verificata decât daca pornim de la ideea ca singurul dualism existent este cel radical, or multe dintre sistemele gnostice opereaza cu o forma moderata a acestuia, fara a pierde prin aceasta solutie, statutul de curent religios dualist.
Ca nota finala, am concluzionat ca gnosticismul, în ansamblul sau, ramâne un fenomen pe cât de interesant, pe atât de contradictoriu în ceea ce priveste perceptiile asupra lui. Cercetarile intreprinse asupra acestuia nu au reusit înca sa îl încandreze în mod definitiv în sfera religiosului. Astfel, vom întâlni un numar impresionant de studii în care gnosticismul este definit fie ca sistem religios, ca structura religioasa compozita sau chiar ca religie de sine statatoare, opusa radical atât crestinismului cât si iudaismului sau filosofiei eleniste.
Nu trebuie sa scapam din vedere, învatatura Bisericii, potrivit careia gnosticismul a fost si a ramas una dintre cele mai versatile erezii cu care aceasta s-a confruntat. La fel de important este însa faptul ca pozitia ecleziala nu se fundamenteaza doar de datele obtinute în urma analizei stiintifice, ci si pe traditia sa dogmatica, istorica si duhovniceasca. Din aceasta perspectiva, atitudinea sa intransigenta nu poate fi nici condamnata, nici înlocuita cu o pozitie mai mult sau mai putin toleranta.
|