[fallen]

În prealabil postat de i.razvan

Eu as incerca mai intai sa vad daca totusi nu e o problema de natura medicala.

Am cunoscut un caz asemanator, in care persoana respectiva era cu totul alta de la o vreme si s-a constat ca de fapt avea deficienta de litiu in organism, tulburare bipolara, fapt ce i-a schimbat cu totul comportamentul. In cele din urma a fost convins sa ia tratamentul, asta constand in pastile cu litiu si totul a revenit la normal.

Bineinteles ca nu spun neaprat ca ar avea legatura cu cazul dvs, dar sunt anumite boli care afecteaza foarte mult sistemul nervos.

http://www.sfatulmedicului.ro/analize/litiu_485

http://medlive.hotnews.ro/cum-recuno...iagnostic.html

Ce dragut! Sa stiti ca si eu m-am gandit la tulburarea asta in cazul meu ( adica al sotului) .
Dar pana la urma mare diferenta nu este. Chiar daca omul e bolnav, mare lucru nu se poate face, daca el nu realizeaza ca ceva nu e in regula cu dansul, daca i se pare ca ceea ce simte, gandeste, spune, face e absolut normal, firesc, corect, indreptatit, si nu considera necesar sa ia nici o masura in acest sens, adica sa consulte un specialist, medic sau psiholog, si sa faca un tratament.
In acest caz diagnosticul va deveni cel mult o scuza pt dansul si o circumstanta atenuanta in fata dvs. Adica ati avea justificarea ca poate vorbeste si se poarta rau, violent, din cauza unei boli a dlui, si nu exclusiv din vina dvs, asa cum probabil se justifica dansul acum. La fel ca si cum ar fi fost alcoolic, dar nu ar fi dispus sa ia nici o masura in acest sens, iar toata lumea s-ar limita la a trage concluzia ca asta e cauza tuturor necazurilor si ca mai mult nu se poate face nimic in acest sens . Iar in cazul alcoolicilor, chiar nu prea se poate, pentru ca din proprie initiativa, chiar daca ajunge sa constientizeze ca ii face rau, omul nu prea poate face nimic pt ca patima, dependenta, e mai puternica decat el si il robeste. Pana nu ajunge intr-o situatie limita, de viata si de moarte, si nici atunci intotdeauna, cand ii e propria viata in pericol. multi chiar isi gasescsfarsitul si pierzania din cauza acestei patimi. Cat despre oamenii aafectati de tulburarea bipolara, ma tem ca s-ar putea ajunge intr-o situatîe similara. Foarte posibil sa fie diagnosticat, dar sa mu isi ia tratamentul, sau acesta sa nu fie suta la suta eficient, caz in care individul nu poate avea o gandire si o logica normala, sanatoasa, si se comporta ca atare. Adica distructiv, atat pt el insusi cat si pt cei din jur. Tipic este sa dea vina pe acestia pentru toate necazurile si tulburarea. El atunci nu mai vede clar si nu realizeaza ca realitatea e cu totul alta decat cum o percepe el; de multe ori isi pierde credinta in Dumnezeu si speranta in posibilitatea unei ameliorari, si nu este deloc exclus ca un bipolar sa recurga pe deasupra si la consumul de alcool sau alte substante, daca are acces la ele ( si nu vad ce l-ar putea opri; de fapt daca e un barbat violent, le poate obtine cu putin scandal si amenintari chiar de la ai lui). Chiar daca stie ca toate astea iifac rau, nu sepoate oopri, cel putin prin propriile puteri, si nici nu poate crede, spera intr-o eventuala vindecare sau ameliorare, pentru ca el vede, simte toate lucrurile din viata lui ca fiind "negre", rele, nasoale, etc. Nu de putine ori tulburareae insotita si agravata si de preexistenta unor patimi, vicii, a putinei credinte ( sau a necredintei) in Dumnezeu, si a proastei educatii, rautatii fata de ceilalti, egoismului. Daca omul e cat de cat binecrescut si credincios, cu iubire de Dumnezeu, chiar daca il afecteaza o astfel de tulburare, ii poate face fata ceva mai bine, iar in cazuri fericite poate deveni chiar o " cruce" pentru el, adica o lupta in urma careia isi poate dobandi mantuirea.
Insa de multe ori, pentru a determina un astfel de individ sa ia o atitudine decisiva, sa porneasca la lupta pentru insanatosirea sa, este necesara o atitudine radicala din partea celor apropiati. Adica, de exemplu, sa se vada amenintat de plecarea sotiei si pierderea familiei. Desi aceasta e o lama cu doua taisuri. Pe unii ii poate determina sa mearga la spital sa se trateze, agresiv, de boala sau de dependenta de alcool, pe altii insa ii ingroapa definitiv in deznadejde si pierzanie. Insa, ramanand langa ei si tolerandu-le raul pe care si-l fac atat lor cat si noua, s-ar putea ca ei sa nu aprecieze asta niciodata, sa nu o vada ca pe o favoare sau chiar o jertfa din partea noastra, ci ca pe ceva firesc care li se cuvine. Sau, in cel mai bun caz, in putinele momente in care realizeazacat sunt de nenorociti, sa o vada ca pe un semn de slabiciune si lipsa de demnitate din partea noastra faptul ca le suportam toate mizeriile si nu plecam. Asta poate si pt ca ii facem sa se simta datori, obligati moral, vinovati fata de noi, atat cat le mai permite urma de bun simt care le-a mai ramas. Daca noi i-am parasi, poate i-am elibera de mustrari si ar avea liber la autodistrugere. Multi chiar ajung sa-si vada propria distrugere ca pe o razbunare fata de o eventuala forta creatoare, divinitate, care la randul ei ne-a facut imperfecti si vulnerabili, care a facut si bune si rele, si ne-a lasat prada celor rele, sa isi bata joc de noi.
Sa incercam sa ne impotrivim, sa ii convingem cu vorba buna sa faca tratament, sau sa nu mai bea, sau sa nu mai faca rele, e de multe ori iluzoriu. Patimile lor sunt mult mai puternice si decat noi. Drept pt care noi prin propriile puteri nu-i prea putem salva, ci numai Dumnezeu, dar asta, cum am mai spus, depinde si de fiecare victima in parte, cat de mult vrea acest lucru.... iar pt noi, rabdarea alaturi de o astfel de persoana, poate fi o cruce spre mantuire, sau poate nu, ne poate duce si pe noi tot la pierzanie, depinde de la caz la caz. Multi aleg sa plece de langa ei si sa ii lase in plata Domnului, si poate nu gresesc. Nimeni nu e responsabil de mantuirea altcuiva. Chiar daca un bolnav psihic mereu va acuza familia, societatea, medicii, si chiar pe Dumnezeu, de situatia in care se afla. Pana la urma si noi suntem tot copiii lui Dumnezeu si a ne lasa batjocoriti de altii si a ne sacrifica propria mantuire incercand sa salvam pe altcineva, poate e doar o inselare de la diavol si un pacat impotriva propriei persoane ( si implicit a Celui care ne-a dat viata sprea a avea grija de ea, nu spre a o irosi in desertaciuni si amaraciune).Si daca nu avem de-a face cu un om bolnav, ci doar nesimtit, prost crescut, needucat si fara frica de Dumnezeu...poate cu atat mai mult
Insa eu nu cred ca Dumnezeu va condamna pe cineva nici daca ramane nici daca pleaca, pana la urma, ci pt pactele sau meritele pesonale ale fiecaruia. Daca poti sau nu sa salvezi pe cineva, asta nu depinde numai de tine. Daca faci rau cuiva, fie din greseala fie intentionat, desigur trebuie sa te caiesti ( te spovedesti, iti ceri iertare, etc), dar asta nu il indreptateste pe celalalt sa raspunda si el tot cu rau, eventual unul si mai mare...
In fine, asta e doar parerea mea, personala, nu trebuie luata de buna, ci, desigur, trebuie sa va sfatuiti cu duhovnicul dvs, pt ficare caz in parte...