[AlbertX]

Tot ceea ce se spune împotriva raţiunii nu vizează decât o pretinsă raţiune, care este coruptă şi înşelată de falsele aparenţe, lucruri care se întâmplă şi cu noţiunile de dreptate şi bunătate ale lui Dumnezeu, iar credinţa învinge aceste false raţiuni folosindu-se de raţiuni solide şi superioare. Consecinţele care decurg din demonstraţiile filosofiei, nu se opun revelaţiei:

"(...)Dreptatea şi bunătatea, precum şi înţelepciunea lui nu diferă de ale noastre decât prin aceea că sunt infinit mai perfecte. Aşa încât noţiunile simple, adevărurile necesare şi consecinţele demonstrative ale filosofiei nu au cum să se opună revelaţiei"[19]. Filosoful de la Hanovra consideră că dacă oamenii s-ar folosi de cele mai simple reguli ale logicii, şi ar raţiona cu un minim efort "ar fi cât se poate de uşor de pus capăt tuturor acestor dispute asupra drepturilor credinţei şi ale raţiunii"[20]. Dacă ne imaginăm lucrurile altfel, adică dacă raţiunea să fie contrară credinţei, am ajunge la contradicţii imense, consideră, Leibniz: "Dar cum raţiunea este şi ea, asemenea credinţei un dar de la Dumnezeu, lupta lor l-ar ridica pe Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu (...)"[21]. Raţiunea şi revelaţia sunt perfect compatibile, în acest sens ambele trebuie văzute ca ducând la unul şi acelaşi adevăr: "nu este nimic în filozofie care să fie în opoziţie cu ceea ce revelaţia ne învaţă, ci toate concluziile sale sunt în armonie cu aceasta".

Leibniz arată în "Eseuri de teodicee" în secţiunea "Discurs asupra conformităţii credinţei cu raţiunea" (§ 39) că teologii tuturor confesiunilor au căzut de acord asupra faptului că nici un articol de credinţă nu ar implica o contradicţie, raţiunea fiind şi ea, asemenea credinţei, un dar de la Dumnezeu, lupta acestora ar ridica pe Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu"[22].

Filosoful de la Hanovra susţine că "credinţa învinge falsele raţiuni cu ajutorul unor raţiuni solide şi superioare, triumful "raţiunii adevărate" luminată prin graţia divină, este în acelaşi timp un triumf al credinţei şi iubirii"[23], iar filosofia nu poate contrazice credinţa, deoarece "adevărul nu ar putea contrazice adevărul". Raţiunea şi revelaţia sunt în fapt perfect compatibile, în acest sens ambele trebuie văzute ca ducând la unul şi acelaşi adevăr: "nu este nimic în filozofie care să fie în opoziţie cu ceea ce revelaţia ne învaţă, ci toate concluziile sale sunt în armonie cu aceasta", consideră autorul Monadologiei.Dumnezeu nu e doar un matematician care calculează şi compară proprietăţile lumilor posibile, ci este şi un părinte iubitor"[11]: "(...) Puterea acestei substanţe face eficientă voinţa. Puterea duce spre fiinţă, înţelepciunea sau intelectul spre adevăr şi voinţa spre bine. Această cauză inteligentă trebuie să fie în toate modurile infinită şi absolut perfectă în putere, înţelepciune şi în bunătate, întrucât ea duce spre tot ceea ce este posibil"[12].

Filosoful a făcut în Teodicee o distincţie între necesitatea metafizică şi cea morală: Dumnezeu a acţionat sub o constrângere metafizică atunci când a creat un univers fără contradicţii, însă a acţionat, de asemenea, şi sub o constrângere morală, în măsura în care universul său era cel mai bun posibil, privit prin prisma raportului bine – rău.

Autorul lucrării "Dictionnaire historique et critique" adoptă un punct de vedere fideist, potrivit căruia "religia creştină este una de tip supranatural, componenta ei de bază constând în suprema autoritate a lui Dumnezeu, care ne propune mistere, pe care nu le putem înţelege, ci trebuie să le credem cu o umilinţa pe care o datorăm fiinţei perfecte.

Ideea pe care o susţine Bayle în disputa cu Leibniz este că tainele depăşesc raţiunea şi sunt contrare acesteia, de aici concluzionând că raţiunea trebuie să se supună credinţei. Deoarece dogma se situează deasupra raţiunii, zice gânditorul francez, "filosofia nu va putea nici s-o explice, nici s-o înţeleagă şi nici să răspundă dificultăţilor ce o combat"[13].

Gânditorul francez se declară împotriva raţiunii deoarece vede în aceasta "un principiu al distrugerii nu al edificării, e o alergătoare care nu mai ştie unde să se oprească şi că, asemenea unei alte Penelope, îşi nimiceşte singură propria-i lucrare"[14].

În discordanţă cu Bayle, filosoful de la Hanovra demonstrează în "Eseuri de teodicee" că raţiunea şi credinţa sunt în acord, îndemnându-ne să avem încredere în bunătatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Adevărurile revelate de Dumnezeu sunt în acord cu adevărurile pe care le cunoaştem noi oamenii. Raţiunea reprezintă pentru Leibniz totalitatea propoziţiilor indiferent de sursa acestora.

Definind "credinţa ca fiind adevărul revelat de Dumnezeu, iar raţiunea ca înlănţuirea adevărurilor, şi introducând distincţia dintre ceea ce este deasupra raţiunii şi ceea ce este împotriva raţiunii, Leibniz poate afirma că deşi tainele depăşesc raţiunea, nu sunt contrare raţiunii: " (...) Tainele depăşesc raţiunea, căci conţin adevăruri ce nu sunt cuprinse în această înlănţuire; dar nu sunt contrare raţiunii şi nu contrazic nici unul dintre adevărurile la care ne poate duce această înlănţuire. (...) nici măcar nu avem cunoştinţă să fi existat vreodată vreo diformitate ori vreo opoziţie între taine şi raţiune;"[15].

Leibniz arată că tainele pot primi o explicaţie şi oamenii pot răspunde la obiecţiile ce se aduc împotriva acestora, chiar dacă sunt adevăruri care sunt deasupra raţiunii spiritului nostru, cum este Sfânta Treime dar de aici nu trebuie să concluzionăm că un adevăr ar fi contrar raţiunii şi "nu numai că o dogmă combătută şi îngenuncheată de raţiune nu este incomprehensibilă, dar putem spune că nimic nu e mai uşor de înţeles şi mai evident decât absurditatea ei"[16].

Leibniz a făcut ca omniscienţa şi bunătatea lui Dumnezeu să fie independente una faţă de cealaltă. Calităţile metafizice şi morale ale lui Dumnezeu pot fi discutate separat. Din existenţa lui Dumnezeu ca movens, maxime ens, quo maius Cogitari nequit (existenţa absolută, faţă de care nimic mai mult nu poate fi conceput) nu decurge neapărat bunătatea sa, fiind nevoie, în acest sens de un argument separat[17]. Filosoful de la Hanovra susţine în "Principes de la Nature et de la Grace" că Dumnezeu trebuie să posede la nivelul cel mai înalt calităţile sau perfecţiunile creaturilor sale, adică putere, cunoaştere şi bunătate.

Leibniz vede în problema conformităţii raţiunii cu credinţa o provocare perpetuă, care a fost în permanenţă în centrul atenţiei datorită importanţei asumării unui răspuns în favoarea, sau în defavoarea acestei relaţii: "Problema conformităţii credinţei cu raţiunea a fost dintotdeauna extrem de disputată"[18] avându-i în prim plan autori celebri, cum ar fi Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, Boethius, Ioan Damaschin, Sf. Anselm.

Tot ceea ce se spune împotriva raţiunii nu vizează decât o pretinsă raţiune, care este coruptă şi înşelată de falsele aparenţe, lucruri care se întâmplă şi cu noţiunile de dreptate şi bunătate ale lui Dumnezeu, iar credinţa învinge aceste false raţiuni folosindu-se de raţiuni solide şi superioare. Consecinţele care decurg din demonstraţiile filosofiei, nu se opun revelaţiei:

"(...)Dreptatea şi bunătatea, precum şi înţelepciunea lui nu diferă de ale noastre decât prin aceea că sunt infinit mai perfecte. Aşa încât noţiunile simple, adevărurile necesare şi consecinţele demonstrative ale filosofiei nu au cum să se opună revelaţiei"[19]. Filosoful de la Hanovra consideră că dacă oamenii s-ar folosi de cele mai simple reguli ale logicii, şi ar raţiona cu un minim efort "ar fi cât se poate de uşor de pus capăt tuturor acestor dispute asupra drepturilor credinţei şi ale raţiunii"[20]. Dacă ne imaginăm lucrurile altfel, adică dacă raţiunea să fie contrară credinţei, am ajunge la contradicţii imense, consideră, Leibniz: "Dar cum raţiunea este şi ea, asemenea credinţei un dar de la Dumnezeu, lupta lor l-ar ridica pe Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu (...)"[21]. Raţiunea şi revelaţia sunt perfect compatibile, în acest sens ambele trebuie văzute ca ducând la unul şi acelaşi adevăr: "nu este nimic în filozofie care să fie în opoziţie cu ceea ce revelaţia ne învaţă, ci toate concluziile sale sunt în armonie cu aceasta".

Leibniz arată în "Eseuri de teodicee" în secţiunea "Discurs asupra conformităţii credinţei cu raţiunea" (§ 39) că teologii tuturor confesiunilor au căzut de acord asupra faptului că nici un articol de credinţă nu ar implica o contradicţie, raţiunea fiind şi ea, asemenea credinţei, un dar de la Dumnezeu, lupta acestora ar ridica pe Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu"[22].

Filosoful de la Hanovra susţine că "credinţa învinge falsele raţiuni cu ajutorul unor raţiuni solide şi superioare, triumful "raţiunii adevărate" luminată prin graţia divină, este în acelaşi timp un triumf al credinţei şi iubirii"[23], iar filosofia nu poate contrazice credinţa, deoarece "adevărul nu ar putea contrazice adevărul". Raţiunea şi revelaţia sunt în fapt perfect compatibile, în acest sens ambele trebuie văzute ca ducând la unul şi acelaşi adevăr: "nu este nimic în filozofie care să fie în opoziţie cu ceea ce revelaţia ne învaţă, ci toate concluziile sale sunt în armonie cu aceasta", consideră autorul Monadologiei.