[AlbertX]

Dumnezeu vrea să mântuiască toţi oamenii, susţine Leibniz[24], iar, ceea ce putem noi vedea nu-i nici un fragment suficient de mare pentru a "recunoaşte frumuseţea şi ordinea întregului. Astfel, însăşi natura lucrurilor cere ca această ordine a cetăţii divin, pe care noi n-o vedem încă aici, jos, să fie obiectul credinţei, speranţei şi încrederii noastre în Dumnezeu"[25]. Filosoful german îi compătimeşte pe cei care gândesc altfel, deoarece nu este posibil să existe nemulţumiţi în "Statul celui mai mare şi celui mai bun dintre toţi monarhii", iar aceşti nemulţumiţi se înşeală dacă nu se folosesc de probele "de înţelepciune şi bunătate infinită" pe care Dumnezeu le-a dat spre a se face cunoscut, fiind în acest sens "demn nu numai de a fi admirat, ci şi iubit mai presus de orice"(p.162).

A spune alături de sfântul Pavel "O altitudo divitiarum et sapientiae (O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Rom. 11, 33), nu înseamnă, consideră Leibniz, a renunţa la raţiune, ci mai curând a folosi raţiunile care ne sunt cunoscute, căci ele ne învaţă despre imensitatea lui Dumnezeu despre care vorbeşte apostolul. S-ar putea ca unele probleme să se dovedească a fi false probleme, întrebări la cere nu poate fi oferit un răspuns, sau, cu alte cuvinte, chestiuni care depăşesc sfera raţiunii, în privinţa cărora nu se poate decide decât printr-o opţiune care ţine exclusiv de credinţă.

Conceptul Dumnezeu formulat în cadrul teismului clasic este cel de la care pornesc de obicei adepţii teologiei naturale. Teologia naturală, în opoziţie cu teologia revelată vizează încercarea de a discuta despre Dumnezeu folosind doar capacităţile noastre de gândire naturale, făcând apel în primul rând la deprinderile noastre de gândire raţională.

Filosofia religiei este un exerciţiu de teologie naturală. Se ridică problema dacă atunci când vorbim de Dumnezeu folosim cuvintele cu acelaşi înţeles pe care îl au atunci când vorbim de realitatea înconjurătoare sau nu. Dacă am folosi cuvintele în mod univoc, adică cu acelaşi înţeles, atunci ar fi ca şi când am presupune că Dumnezeu face parte din realitatea înconjurătoare, că este un obiect din univers, ceea ce pare inacceptabil. Dacă le-am folosi în mod echivoc, adică cu un înţeles total diferit, atunci ce s-ar mai înţelege din ceea ce spunem? Adepţii teologiei negative (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Lao Zi) acceptă consecinţele acestei dificultăţi spunând că nu putem să spunem nimic despre Dumnezeu folosind atribute pozitive. Putem, în schimb, să spunem cum nu este Dumnezeu sau ce nu este Dumnezeu.

Secolul al XVIII-lea va vedea în spusele lui P. Bayle semnalul unui atac generalizat contra religiei, dar nu putem uita că aceste Pensées (Cugetări) ale sale sunt o prelungire a tradiţiei calviniste a criticii aduse superstiţiilor catolice, contemporanii văzând în ele o pledoarie pentru cauza protestantă. Bayle a lansat ideea ateului virtuos, al cărui model, aşa cum îl schiţează în "Dictionnaire historique et critique" e Spinoza. O dată cu Bayle, chiar dacă paradoxul său nu constituia nicidecum o apologie a ateismului, "ateul accede la respectabilitate"[26]. Catolicii susţin că oamenii simpli trebuie să se supună orbeşte, deoarece ei n-ar fi în stare să practice liberul examen, fiind prea incapabili să descopere singuri cuvântul lui Dumnezeu.

Bayle consideră că ceea ce spun catolicii este absurd, deoarece, acesta consideră că Dumnezeu n-a vrut să ne dea un semn indiscutabil al adevăratei religii. Bayle admite pluralitatea religiilor unui stat, considerând că această pluralitate dăunează doar în condiţiile în care una dintre ele nu vrea s-o tolereze pe cealaltă. Notorietatea lui Bayle a crescut o dată cu publicarea marelui său "Dictionnaire historique et critique (Dicţionar istoric şi critic 1695 - 1696).

În acest dicţionar istoricul şi filosoful francez demonstrează mult spirit obiectiv, precum şi faptul că este la curent cu lucrările filosofilor şi teologilor vremii. Abordează problemele biblice "cu o francheţe care-l expun acuzelor de a fi introdus obscenităţi în articolele consacrate lui David, lui Avraaam ori Solomon şi de a se arăta prea reticient în problema miracolelor[27]. Bayle atacase în special câteva tezele lui Leibniz, în special pe aceea a armoniei prestabilite, în articolul "Rorarius"unde, Bayle argumenta că, dacă ne lăsăm doar în seama raţiunii, fără să ne ajutăm de credinţă sau de revelaţie, existenţa răului în lume va apărea ca un obstacol de neîntrecut în calea credinţei într-un creator binevoitor şi omnipotent.

Filosoful de la Hanovra, demonstrează în "Eseuri de teodicee" că raţiunea şi credinţa sunt în acord, teză care se pare a fi scopul final al lucrării. Pentru Leibniz raţiunea reprezintă totalitatea propoziţiilor adevărate indiferent de sursa acestora. Adevărurile de credinţă nu sunt contrare raţiunii deşi depăşesc raţiunea: "Tainele depăşesc raţiunea, căci conţin adevăruri ce nu sunt cuprinse în această înlănţuire. Prin urmare, aici nu este vorba despre raţiunea universală care e în Dumnezeu, ci despre a noastră"[28].

Religiozitatea autorului "Monadologiei", care a fost atât în serviciul unor clase domnitoare catolice cât şi ale altora protestante, l-a determinat să încerce unificarea bisericilor europene. La Leibniz exista o dorinţă de conciliere a raţiunii cu credinţa[29], care se aflau, aparent cel puţin, într-o relaţie de nepotrivire. Această problemă căpătase o forţă deosebită, prin autonomia luată de raţiune, începând cu filosofia modernă. Gândirea lui Leibniz, nu accentua această nepotrivire, ci se simţea obligată să caute o soluţie pentru problema raporturilor dintre raţiune şi credinţă, din respect faţă de biserică, dar şi datorită insistenţelor reginei Prusiei. Ceea ce o neliniştea pe aceasta, coincidea cu ceea ce neliniştea într-o egală măsură, toate spiritele supus creştine din timpurile acelea, era în primul rând filosofia lui Pierre Bayle.

Cele de mai sus au fost extrase din http://oranta.wordpress.com/2009/10/...n-negomireanu/

Daca ai citit cele de mai sus cu mare atentie, Catalin, probabil ca ai constatat deja ca afirmatia ta "credinta fara ratiune este gresita" este influentata probabil de modul "rational" in care tu te raportezi la religie. Probabil ca este un rest al gandirii tale de acum multi ani cand probabil ca sustineai ca Dumnezeu nu exista, motivand rational acest lucru.

Scolastica, Spinoza si Leibniz stau probabil la baza erorilor multor crestini ortodocsi care au impresia ca filosofia si religia au multe in comun ... ceea ce este total gresit

Ideea pe care o susţine Bayle în disputa cu Leibniz este că tainele depăşesc raţiunea şi sunt contrare acesteia, de aici concluzionând că raţiunea trebuie să se supună credinţei. Deoarece dogma se situează deasupra raţiunii, zice gânditorul francez, "filosofia nu va putea nici s-o explice, nici s-o înţeleagă şi nici să răspundă dificultăţilor ce o combat"

Teologia naturală, în opoziţie cu teologia revelată vizează încercarea de a discuta despre Dumnezeu folosind doar capacităţile noastre de gândire naturale, făcând apel în primul rând la deprinderile noastre de gândire raţională.

Abordarea filosofica a religiei este greseala pe care o fac catolicii, protestantii si sectarii ... probabil ca acum este de inteles de ce acestia nu accepta, nu cred si nu inteleg (rational ?) Sfanta Traditie.