[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Este adevărat ce scrii, ştiu şi văd foarte bine că e aşa.
Dar mai ştiu că Dumnezeu stă la uşa inimii fiecăruia dintre noi şi bate.
Poate nu avem timpul, sau educaţia, de a merge la biserică. Poate că suntem cuprinşi de vârtejul muncii, carierei, vânării succesului sau mai ştiu eu ce (filme, shopping, mall, ţări străine, alcool, ţigări, cluburi...?). Sau vrem numai doi copii, sau numai unul...
Dar eu cred că Dumnezeu îi vorbeşte fiecăruia dintre noi, există un timp, o clipă, când conştiinţa adormită este trezită de un gând, un cuvânt al unui apropiat sau al unui necunoscut... Poate o carte, sau un film, sau un cântec ne pune pe gânduri... că viaţa e mai mult decât ceea ce enumeram mai sus.
Sau pur şi simplu ne plictism de toate cele de mai sus, şi căutăm un sens. Atunci Domnul ne întâmpină în căutările noastre. Ne trebuie puţină sinceritate şi memorie. Memorie a ajutorului primit şi a promisiunilor făcute.
Ai dreptate, nu e de mirare că - în contextul descris - inima noastră nu vede un suflet în pruncul avortat, ci doar o soluţie pentru vreo încurcătură oarecare. Dar până când?

Domnul bate, bate, iar noi parcă nu suntem acasă... Urechi de auzit parcă nu mai avem, ochi de văzut iarăşi nu avem. Mereu ne reţine ceva, mereu un lucru atrăgător şi promiţător pare mai urgent, pare prioritatea absolută. Ce uşor ne e furată atenţia, mai întâi!
Iar atenţia, odată abătută, face ca tot mersul minţii şi al inimii să o ia razna, căpătînd, în cheie străină, vuietul mai dulceag sau mai amărui al unei simfonii mereu urlate şi grăbite, mereu contrafăcute - simfonia fărădelegii şi a morţii.
Şi de ce o ia razna atenţia omului? Sau de ce atenţia unora e uşor de deplasat şi condus iar a altora nu poate fi momită şi manevrată?

Cum de unele mame nu sunt atente la minunea reînfiripării vieţii în corpul lor, la tonul unei noi revărsări a iubirii în viaţa noastră omenească, la şansa întregirii familiei cu încă un suflet, la prilejul de a ne îndrepta, poate, unele din greşelile pe care le-am făcut în creşterea celorlalţi prunci sau faţă de soţ

în schimb devin foarte atente la lucruri precum: ce-o să zică alea când oi fi iar borţoasă? cum îl mai ţin pe "al meu" dacă iar sunt gravidă, apoi lăuză etc.? ce mă fac dacă îmi cade părul de la sarcină? dar dacă mi se strică tenul (apar pete), picioarele, fundu, dantura? dar cu banii ce vom face? - cum ne mai ajungem, cum o mai ducem binişor şi frumuşel? dar dacă copilul va fi bolnav şi vom avea cheltuieli? dar dacă îmi pierd serviciul, că aşteaptă atâtea să-mi ia locul?

Hrănind cu atenţia (combustibilul cel mai nobil din magazia Creaţiei) astfel de gânduri, mişcînd astfel coloane surde şi gigantice de forţe care vin din imperiul morţii, femeia şi uneori bărbatul iau hotărârea cumplită că, lasă, poate data viitoare, acuma nu-i momentu. Şi pleosc. Simplu. Lepezi copilaşul, ca pe un rest oarecare al vreunui lucru ordinar pe care îl azvârli la coş, să nu rămâie mizerie...

Până când?
Domnul e îndelung răbdător. Uluitoare îmi pare răbdarea Lui când văd câte ticăloşii îngăduie să se petreacă, în fiecare clipă, în lumea noastră, în noi înşine.

Până când? Pentru unii aşa va fi mereu, zeci de ani în şir, adunînd munţi de ticăloşie fără frică de semeni şi de Dumnezeu. Fără pic de compasiune înţelegătoare, fără pic de mişcare frumoasă a inimii, fără pic de Cer.