Păcatul - patimile - pocăința
Însuși înțelesul păcatului nu este de față decât acolo unde relația dintre Dumnezeu-Absolutul și omul-făptura își însușește un caracter curat personal. Altminteri rămâne numai o concepție intelectuală despre o anume treaptă a desăvârșirii formei ființării.
Păcatul este întotdeauna o nelegiuire împotriva Tatălui.
El se arată ca o îndepărtare de la Dumnezeu și ca înclinarea voii noastre către patimi.
Pocăința se asociază întotdeauna cu înfrânarea de la atragerile păcătoase.
Și în afara Creștinismului se duce o luptă cu oarecari patimi; și în umanism se observă ideea biruinței asupra unor defecte sau altora. Însă în măsura în care lipsește cunoașterea esenței adânci a păcatului - mândria - în aceeași măsură această rădăcină rea rămâne nebiruită iar tragismul istoriei nu încetează a crește.
"Vom vedea pe Dumnezeu precum Este" - pag. 23
|