[tabitha]

România protest(antă)


Ziua de 16 noiembrie 2014 va rămâne ca un moment de răscruce şi deopotrivă paradoxal în Istoria Naţiunii şi Statului Român. Mai mult de şase milioane de cetăţeni români, în majoritate de naţionalitate română şi creştini ortodocşi, din cei peste 18.000.000 cu drept de vot, au hotărât ca Preşedintele Republicii să fie etnicul german de religie luterană Klaus Iohannis.

În acest context ale cărui semnificaţii încă se decantează, îmi asum să afirm, ca preot creştin ortodox, dar şi ca cetăţean al României şi Uniunii Europene, următoarele opinii personale:

Da, apartenenţa religioasă a politicienilor români este (trebuie să fie!) importantă pentru Biserica Ortodoxă, pentru ierarhii, preoţii şi credincioşii săi, iar alegerea unui luteran în fruntea unui stat locuit în majoritate de creştini ortodocşi reprezintă un eveniment istoric de importanţă majoră pentru Biserica Ortodoxă, prin factorii care l-au generat şi prin consecinţele sale în viitorul imediat!

Da, alegerea luteranului Klaus Iohannis de către milioane de români ortodocşi exprimă pe de o parte, neputinţa Bisericii Ortodoxe de a promova o agendă publică proprie, vie, dinamică şi racordată la întreg ansamblul de realităţi sociale, economice şi politice din agora cetăţii româneşti, cu o puternică voce mărturisitoare în relaţia cu politicienii, iar pe de altă parte, este (mai ales!) lucrarea voinţei lui Dumnezeu (Vox Populi, Vox Dei!) de a îngădui românilor o lecţie a neputinţei lor de a afla un politician român şi creştin ortodox care să posede calităţile umane, morale şi politice (cel puţin cele afişate până acum!) ale germanicului luteran Klaus Iohannis şi în care românii creştini ortodocşi să-şi regăsească deopotrivă speranţele lumeşti ale unui trai demn, prosper şi civilizat, precum şi valorile spirituale ale credinţei lor creştine ortodoxe.

În anul 2014, an proclamat de Biserica Ortodoxă Română ca fiind al comemorării jertfei muceniceşti a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, românii îşi caută salvarea de la un străin, ca etnie şi credinţă, dar român frate şi egal al nostru prin apartenenţa sa la Statul Român şi la marea familie a naţiunilor Uniunii Europene, refuzând oferta populistă şi sancţionând gravele, de neînţeles erori politice (printre care cea mai gravă fiind superficialitatea imensă şi jignitoare cu care au fost trataţi românii din Diaspora şi relaţia acestora cu familiile lor şi cu tinerii din ţară) comise de creştinul ortodox Victor Ponta.

În istoria noastră am mai fost salvaţi de străini, însă cu adevărat loiali şi salvatori ai Naţiunii Române au fost doar doi străini germanici, anume Majestatea Sa Regele Carol I şi Majestatea Sa Regele Ferdinand „Întregitorul”, care au întemeiat Casa Regală a României. Majestatea Sa Regele Mihai I – conducătorul nostru care a luptat împotriva instaurării comunismului şi a fost înlăturat prin forţă de pe Tronul Ţării de bolşevici, dar şi prin trădarea Occidentului – s-a născut pe pământ românesc, a fost botezat şi crescut în credinţa ortodoxă, este deci român, nu străin.

Trebuie spus aici că asemănarea - de o candoare adolescentină - făcută de câţiva entuziaşti susţinători ai „neamţului” între MS Regele Carol I şi Preşedintele de republică Klaus Iohannis este evident, forţată şi inutilă. Totuşi, ea exprimă fondul comun al unor speranţe care străbat veacuri de istorie românească şi care se exprimă sintetic prin ideea că nu ne putem face singuri soarta, ci că vom fi salvaţi doar de străini!

Speranţă pe care au avut-o românii de la anul 1866, care considerau că doar un „Domn străin” va salva Ţara şi chiar a salvat-o! „Vin americanii!”, spuneau bunicii noştri prin anii 50, privind cu speranţă la cerul pe care se aşteptau să vadă avioanele USAF aducând armatele occidentale eliberatoare. Cei mai mulţi dintre bunicii noştri au murit cu speranţa asta, cu viaţa risipită şi chinuită de comunism. Unii dintre ei, puţini, au apucat să-i vadă venind pe americani, după 1989, să „ne bage în NATO”. Aceeaşi speranţă că străinii ne vor salva se află şi în entuziasmul aproape revoluţionar al votanţilor Preşedintelui ales Klaus Iohannis care văd în acesta pe „neamţul cinstit, muncitor şi corect” care ne va salva de mafia baronilor locali, de Justiţia coruptă şi politizată, de clasa politică cu apucături fanariote. O speranţă care deocamdată, aşteaptă să fie împlinită…

Nu doresc să discut aici despre cauzele victoriei lui Klaus Iohannis şi nici despre cele ale înfrângerii lui Victor Ponta. Aceasta este problema analiştilor politici şi a activiştilor de partid ai forţelor politice care s-au luptat pentru cucerirea funcţiei de Preşedinte al Republicii.

Importantă (pentru mine, ca preot ortodox) este semnificaţia religioasă, civică şi morală, precum şi consecinţele asupra relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Statul Român ale acestui rezultat paradoxal: un Preşedinte germanic şi luteran conducător al naţiunii latine române şi ortodoxe.

Înainte de toate, sunt dator să recunosc creştineşte: da, m-am înşelat când am afirmat că apartenenţa la credinţa creştină ortodoxă va conta în alegerile prezidenţiale 2014. Românii au reacţionat după un tipar pe care nici măcar preoţii ca mine (îndrăznesc să spun că eu cred că mă regăsesc în rândul acelor preoţi care nu s-au enclavizat într-un confort căldicel al bunăstării lumeşti obţinute prin negustorie de Hristos şi nici în peştera vreunui fundamentalism naţionalist-ortodox stupid!) nu au avut capacitatea să-l intuiască. Implicarea elementelor de natură ortodoxă nu l-au ajutat pe Victor Ponta, dimpotrivă au provocat o iritare imensă în rândul a zeci de mii de români, mai ales tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind (paradoxal!) creştini ortodocşi, măcar prin Sf. Botez, dacă nu şi prin practică.

Apare aici un prim element, cu semnificaţie religioasă şi morală, care trebuie analizat – dorinţa insistentă a tot mai multor români ca Biserica să practice o severă şi enclavizantă neutralitate faţă de viaţa politică. Se cere Bisericii să nu facă politică, cuvântul de ordine fiind o nouă lozincă scandată pe străzi, în aceste zile, de susţinătorii clujeni ai Preşedintelui ales Klaus Iohannis: „În Biserică nu facem politică!”

Care ar fi, în contextul unei republici laice şi în curs de secularizare, aplicarea curată dogmatic şi corectă din perspectivă civică a poruncii „Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu” (Luca XX, 25)?

Au respectat sau au încălcat această poruncă Martirii Închisorilor Comuniste, dintre care cei mai mulţi preoţi şi mireni creştini ortodocşi, atunci când au decis că Partidul Comunist şi regimul democraţiei populare (forme de viaţă politică) sunt atât de nocive pentru Naţiunea Română încât trebuie renunţat la „simfonia bizantină” şi reacţionat direct, prin predică şi faptă? În vremurile noastre de relativă libertate şi democraţie, respectăm sau încălcăm această poruncă dacă păstrăm tăcerea, ca Biserică, şi nu reacţionăm atunci când conducătorii cetăţii (clasa politică) aruncă poporul (pe cetăţeni) în sărăcie, boală, desfrânare, apostazie etc.?

De fapt, ce este „a face politică”? O definiţie găsită pe Internet ne spune că Politica este „ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi conducere a comunităţilor umane, prin care se menţine ordinea internă şi se garantează securitatea externă a comunităţilor respective”, iar A face politică înseamnă „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului.”

Relaţionarea Bisericii noastre cu viaţa politică post-decembristă s-a întemeiat pe teza „simfoniei bizantine”. Aceasta ne-a ajutat, în anii 90, să recuperăm o parte din drepturile pe care dictatura comunistă le răpise Bisericii. Procesul de aderare la Uniunea Europeană şi apoi, după 2007, procesul de integrare în această structură suprastatală, au adus însă un element nou în viaţa cetăţii româneşti, anume acela al exigenţei ca Statul Român să devină absolut laic, societatea să accepte secularizarea, iar Biserica naţională să fie treptat separată de stat şi exilată din agoră, în sfera vieţii private. Ierarhia Bisericii noastre a avut naivitatea să creadă că va reuşi să perpetueze la nesfârşit „simfonia bizantină”, că va evita acest deznodământ, acceptând ritmul impus de politicieni, care au solicitat tot mai mult şi mai insistent asumarea unor felurite compromisuri în schimbul unor drepturi legitime pe care le-au recunoscut Bisericii, după 1989 până în prezent.

Această interpretare naivă, însoţită uneori de aplicarea arogantă a „simfoniei bizantine” în relaţia Bisericii cu clasa politică, ne-a îndepărtat treptat de o parte din popor şi am ajuns la momentul 16 noiembrie 2014, când un val periculos de agitat al antipatiei faţă de Biserica naţională a cuprins un număr mult prea mare de români creştini ortodocşi, încât să fie ignorat ori considerat a fi o întâmplare. Trebuie ca ierarhia Bisericii să renunţe la această aproape fariseică atitudine că „noi, slujtorii Bisericii nu facem politică”!

(va urma)

pr. Marcel Rădut

articol apărut în adevărul.ro