[tabitha]

Biserica trebuie să facă politică, în sensul definiţiei de „a lua parte în mod activ la discutarea şi rezolvarea treburilor statului”, ale comunităţii! O „politică a lui Hristos”!

Altfel spus, să ne regăsim curajul de a promova, în temeiul valorilor moralei creştine ortodoxe, o relaţie vie, activă, duhovnicească, dinamică, blândă ori severă cu clasa politică, în funcţie de conţinutul şi efectul faptelor acesteia asupra Naţiunii noastre, indiferent de orientarea ideologică ori de bunăvoinţa/reaua-voinţă a vremelnicilor conducători ai statului, ţelul suprem fiind slujirea lui Hristos şi păstorirea Naţiunii Române pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu. O atare reaşezare a relaţiei noastre cu clasa politică este cu atât mai necesară, cu cât laicizarea Statului Român şi secularizarea societăţii româneşti reprezintă (rezultatul alegerilor din 16 noiembrie sunt o dovadă în acest sens) un proces ireversibil.

Un al doilea element dezvăluit atât de reacţiile controversate ale unora dintre reprezentanţii Bisericii, cât şi de criticile vehemente aduse la adresa Bisericii în legătură cu susţinerea mai mult sau mai puţin făţişă a candidatului creştin ortodox Victor Ponta, cu ocazia acestor alegeri prezidenţiale, este precaritatea agendei publice a Bisericii noastre.

Dacă ierarhia Bisericii Ortodoxe îşi asuma deschis, public, o serie de principii şi criterii clare cu privire la viaţa politică (nu doar interdicţia, folositoare de altfel, ca preoţii să facă politică de partid), la modul în care aşteaptă de la politicieni, în temeiul poruncilor lui Hristos, să conducă Statul Român şi comunităţile noastre, dacă mărturiseam permanent (chiar cu riscul de a-i deranja pe activiştii lui „political correctness”) că pentru noi este important ca liderii politici să exprime, proporţional, atât opţiunile politice ale cetăţenilor români, dar şi adeziunea la credinţa creştină-ortodoxă, majoritară în România, dacă aveam tăria de a atenţiona cu fermitate că dăm Cezarului cele ale Cezarului câtă vreme Cezarul nu se atinge de cele ale lui Dumnezeu, altfel spus, dacă aveam îndrăzneala duhovnicească de a refuza invitaţia la masa Cezarului atunci când acesta mănâncă „de dulce-n Post”, la alegerile prezidenţiale 2014 am fi fost liberi să ne exprimăm dorinţa (încă la începutul campaniei electorale, când erau mai mulţi candidaţi!) ca poporul să aleagă un candidat care fie posesorul, alături de calităţile umane, civice, europene etc., şi al calităţii de membru al Bisericii Ortodoxe Române.

Agenda publică a Bisericii noastre este însă formată doar din activitatea filantropică (tot mai substanţială în ultimii ani, datorită atragerii de fonduri europene, dar cu prea puţină ştiinţă a PR-ului prezentată şi ca atare, cu atât mai puţin crezută de marele public!), din activitatea de ctitorire de biserici (iarăşi, precar prezentată şi argumentată, provocând reacţii adverse în diferite medii ale societăţii româneşti) şi din mărturisirea lui Hristos făcută prin predici, studii teologice etc. atemporale, cu prea puţină legătură cu realităţile societăţii româneşti, o pastoraţie în care se amestecă cuvinte de învăţătură în forme venite parcă din vremuri medievale şi coborând spre o Românie mioritică şi rurală, bucolică şi tradiţionalistă – de fapt, o Românie care nu mai există de peste o jumătate de secol – cu atitudini moderniste atât de lumeşti în conţinuturi şi manifestare încât criticii Bisericii noastre le suspectează a fi expresia unui mercantilism mamonic.

În Biserică pot fi aflate numeroase exemple de mărturisire vie, deopotrivă idealistă şi pragmatică, a lui Hristos. Avem ierarhi şi preoţi (am bucuria să cunosc astfel de oameni în Arhiepiscopia Craiovei) care ştiu să se folosească de cele ale lumii pentru a dărui Bisericii şi credincioşilor cele ale credinţei, schimbând faţa lumii după chipul lui Hristos. Bunele lor practici trebuie studiate şi concluziile astfel obţinute pot modela agenda publică a Bisericii.

Ceea ce lipseşte cel mai mult acestei agende publice bisericeşti este însă o atitudine clară şi o reacţie imediată, ambele întemeiate pe Dogmele şi Canoanele Bisericii noastre, la marile probleme actuale ale Statului Român şi societăţii româneşti.

Un mecanism administrativ, birocratizat şi anchilozat, afectat de un fel de autosuficienţă a „pântecului sătul”, iar în unele cazuri o lipsă de eficienţă a comunicării între membri ierarhiei Bisericii, nu ne permit să reacţionăm la situaţiile de criză cu care se confruntă creştinii ortodocşi români în vieţuirea lor în Statul Român sau în cuprinsul lumii. Credincioşii noştri au început să uite că Biserica le poate oferi sfat şi îndrumare, ajutor şi susţinere în situaţiile dificile în care Statul ori alte forţe lumeşti îi ispitesc ori le fac viaţa amară.

Totuşi, chiar dacă agenda publică a Bisericii noastre se va modela treptat în conformitate cu exigenţa de a rezona mult mai bine cu credincioşii noştri, atât de greu ispitiţi şi încercaţi în aceste vremuri încurcate, rămân de rezolvat slăbiciunile unui al treilea element din componenţa a ceea ce ar fi mecanismul de interacţiune a Bisericii cu lumea: clerul ortodox.

Alegerea germanicului luteran Klaus Iohannis ca Preşedinte al Republicii şi recenta decizie a Curţii Constituţionale a României îndreptată împotriva orei de religie din şcolile româneşti sunt două semne care ne spun că a sosit vremea ca noi, preoţii creştini ortodocşi să ne trezim din autosuficienţă, să ieşim din enclavizare şi să ne scuturăm de ispita traiului tihnit.

Preotul care nu priveşte nici măcar peste gardul bisericii unde slujeşte, spre viaţa parohiei sale, aşteptând doar ca „lumea să vină la biserică, pentru Liturghie, acatist şi pomelnic, botez, nuntă, înmormântare şi pomană, că aşa e tradiţia noastră din moşi-strămoşi”, nu-şi merită locul. Valul de antipatie îndreptat împotriva Bisericii în aceste zile nu a fost provocat doar de cele câteva gesturi de susţinere publică a candidaturii creştinului ortodox Victor Ponta făcute de unii ierarhi sau preoţi. Există în rândul multora dintre credincioşii noştri o tensiune acumulată împotriva noastră în curgerea anilor în care preoţia a fost transformată treptat, de către mulţi dintre noi, slujitorii altarelor, din vocaţie aducătoare de mântuire, în meserie generatoare de profit.

Nu vom reuşi să-L mărturisim pe Hristos şi să schimbăm lumea, dacă nu ne asumăm şi nu îndreptăm căderile noastre. Preotul creştin-ortodox nu este un funcţionar care oficiază un serviciu, nu este un teolog cu simbrie care tipăreşte cărţi cu învăţături pe care puţin le înţelege şi aproape deloc le urmează. Preotul creştin-ortodox este mărturisitorul lui Hristos, noi, preoţii „împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem,” iar credincioşii noştri, parohia, eparhia „sunt ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel III, 9)

România ortodoxă s-a transformat, deocamdată, în România protest(antă), căci românii au protestat împotriva vechilor rânduieli politice şi au ales să creadă că vor fi salvaţi de protestantul neamţ Klaus Iohannis. O lecţie pe care Biserica noastră trebuie să o înveţe bine.

Creştineşte este să încheiem rugând pe Dumnezeu să-l lumineze pe Preşedintele ales Klaus Iohannis şi să-i dăruiască puterea de a rămâne loial promisiunilor făcute Naţiunii Române. Dumnezeu să ne ajute!

pr. Marcel Rădut

articol apărut în adevărul.ro