[Ioan_Cezar]

Înainte de orice precizare, introduc opinia mea cu gândul la Avraam. Îl pomenisem printre cei care nu citiseră Scriptura, ca să combat părerea că nu există morală înainte de Biblie.
Să fie moral gestul lui Avraam? Ce tată îşi omoară fiul pe care îl iubeşte?..... capitolul 22 din Facerea e cutremurător şi chiar înspăimântător - dacă nu întrevedem nimic dincolo de morală.
*
Înşeleg că jertfa lui Avraam are ca tâlc principal raportul dintre dragostea omului pentru cele pământeşti, trecătoare, şi dragostea pentru Dumnezeu.
Avraam, înţeleg din Facerea 22, se legase atât de mult de Isaac, fiul provenit din făgăduinţă, încât dragostea pentru Dumnezeu pălise, nu mai era centrală... Ca urmare, Avraam este nevoit să aducă jertfa, să se hotărască înlăuntrul lui să-şi înjunghie fiul mult iubit. Doar când acest act lăuntric se petrece deplin, când aşadar Avraam îl omoară înlăuntrul său pe Isaac, Dumnezeu opreşte fapta concretă - ea devenise inutilă, sufletul lui Avraam se primenise, Patriarhul se eliberase de iubirea care îi devenise patimă.... Isaac putea trăi mai departe.
Această întâmplare pune morala în plan secund şi ne arată că Hristos nu ţine să devenim oameni morali şi atât, ci mai mult, de fapt cu totul altfel.
*
Un moralist nu i-o va ierta niciodată lui Avraam. Prin asta, nu-L iartă nici pe Dumnezeu.
*
Fariseul nostru lăuntric e mare meşter în morală. Dirijat de un drac teologal de primă clasă (sau de mai mulţi), el ne asigură că dacă suntem "morali" putem fi liniştiţi: sigur suntem pe placul lui Dumnezeu! El nu zice "iubeşte şi fă ce vrei!", el zice: "fii moral şi fă ce vrei!". De iubire ne scuteşte.
El ne umple de chinurile dilemelor morale şi de alte suferinţe ale pătimirii, doar de păcatele noastre izvorâte din mândrie nu ne lasă să ne amintim. El ne gâdilă amorul propriu şi, în definitiv, ne justifică gustul statornic pentru moarte. Căci morala în sine, ce altceva e? Doar în cuibarul germinativ al iubirii lui Dumnezeu de către sufletul nostru- iubire probată, iubire dovedită -, morala capătă sens şi rod. Doar în persoana care iubeşte pe Dumnezeu are sens şi împlinire frumoasă morala.

*
Hristos ne cere lucruri care ne arată neputincioşi. Cine a încercat să vieţuiască onest cu sine în duhul Evangheliei ştie prea bine că aşa stau lucrurile. De la primii paşi...

Am văzut de nenumărate ori în relaţiile dintre oameni, în viaţa mea şi a altora, în biserici şi aiurea, peste tot: atunci când discursul (creştin) devine moralist/moralizator (asta nu exclude însă o parte morală, însufleţitoare, o demascare a răului intrinsec camuflat în cutare păcăleli ale zilei!), atunci piere în tine adevărata pornire să faci lucrurile bune.... Totul devine un conflict, o nepotrivire, o nevroză, o adevărată nebunie, o cădere din firesc (dragostea nu e un trebuie, ci o pornire adâncă, mai firească decât firea însăşi...). Totul devine silire, precum legile implacabile ale naturii, libertatea şi bucuria încetează, fapta şi râvna nu mai sunt vii, pline de vioiciune, şi astfel devii învârtoşat şi, în ascuns, rebel/răzvrătit. Apoi îţi iei "revanşa"... Cu prima ocazie. Care vine iute, iute ca ...gândul.

Liberul arbitru e sufocat în om de constrângerea moralicească. Totul se reduce la siluire şi scârbă. Şi de aici, evident, la autoînşelare, la forme ale sabotării de sine şi de alţii etc.

Creştinismul este chemarea şi calea pentru întâlnirea cu Dumnezeu! Aceasta nu se face moraliceşte. Ci prin Cunoaştere, de la persoană la Persoană: "Că aceasta este viaţa cea veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu."

Dumnezeu aduce soarele și peste cei buni şi peste cei răi – aşa cum suntem şi noi uneori, cum mi s-a întâmplat şi mie uneori.... să rănesc neîncetat pe Hristos, să mă împotrivesc cu înverşunare, să ridic pumnul la El, hulind de fapt în mintea și inima şi fapta mea. Mi s-a întâmplat, vai... Ţine-mă Doamne să nu mai trăiesc asta!...

Dar noi suntem morali.
Domnul ne cheamă să fim luminători şi noi credem că lumina o avem deja. Unde? În morala noastră de care suntem foarte mândri!
Aiurea, coteţ de raţe şi gâşte, asta ne-am făcut... Domnul ne cheamă la măsura sfinţilor, a Cerului înstelat de Iubire, iar noi cercetăm neîndestulat toate mizeriile rău-mirositoare dimprejur. Care ni se par de preţ, adică ar merita să le acordăm tot timpul şi energia, precum unor mărfuri scumpe dintr-un magazin de lux!
Nu ne putem desprinde cugetul şi pohta de la tulburări banale, certuri comune, intrigi de doi lei, nemulţumiri şi neajunsuri, drepturi şi pretenţii... Nu-i coreeect!, nu-i coreeeect!, ţipăm...
Şi astfel Cerul se închide iar noi privim un tavan tâmp care nu e altceva decât lumea noastră de gânduri cu iz moral... Capacul frumos ornamentat al unui mormânt personal. Asta privim.
Şi astfel devenim pe placul lumii! Nişte băieţi cumsecade... Lăsaaaaţi-i, ce aveţi cu ei...

Suntem înecaţi în aceeaşi morală cu lumea! Dar o numim, vai, morală creştină.
Adică: îi minţim pe oameni că a fi creştin înseamnă să fii cumsecade-băiat bun, să munceşti sârguincios, să nu vrei răul aproapelui etc. Dar astea sunt lucruri normale! trebuie să fii psihopat ca să nu fii un astfel de "bun creştin". Asta e legea omului laic! Un ateu cumsecade, un păgân oarecare înzestrat cu oarece bunătate izvorâtă din judecată şi educaţie civică este chiar aşa! Orice om poartă chipul lui Dumnezeu în el! Fireşte că o morală minimală e la orice om!

Dar ce numim noi morală e o poleială cu finalitate doar utilitaristă! E ok şi pe placul lumii, câtă vreme trăind aşa oamenii formează o societate. Au deci folos practic să fii ca ăştia, creştinii. Lăsaţi-i să trăiască, nu le dărâmaţi bisericile!...
Dar nu la asta ne-a chemat Hristos. Nu NUMAI la atât... E prea puţin. Urmarea lui Hristos abia de aici începe... Dar la noi, drăguţii, aici se termină totul. Şi ne credem creştini...
*

Când te căzneşti să iubeşti pe duşman (să te rogi pentru Johannis, poftim!), când mergi cu daruri la cel ce te siluieşte, când întorci obrazul de ameţeşti complet, când îţi spun nebunii că eşti nebun (nu că n-ai fi!), lupta ta e de a te omorî. Elegant şi blând spus, e de a te autodepăşi... Şi crezi că şi reuşeşti, vai! Dar când vine duhul pocăinţei vezi că eşti zero barat şi că eşti mincinos şi ipocrit şi că în inima ta de fapt urmăreai un folos personal cât se poate de mizer... De obicei slava deşartă şi încântarea de sine...
Aşa devii conştient de mizeria ta şi de imensul imperiu al minciunii şi fricii din tine şi te vezi mândru şi prost cum numai capra râioasă cu coada sus mai este... Tu care te credeai oaie!...
Să-l vorbeşti de bine pe cel care te-a furat şi minţit... Să te rogi pentru fericirea lui, o, Doamne, cine poate face cu adevărat? Omeneşte este cu neputinţă. Şi aşa descoperi Puterea lui Dumnezeu lucrătoare în tine, la răstimp... Că Doctorul nostru lucrează tocmai acolo, pe răni şi bube vechi şi puturoase...

Oameni buni, zicem... Frumos cuvânt, dar fals în realitatea lui ontologică. Nu e bun nimeni, afară de Bunul Dumnezeu. Noi suntem răi, cu desăvârşire răi, cu tot cu morala noastră de care suntem mândri şi sub care ne pitim hidoşenia!
În cercul călduţ al realităţilor noastre la care ne adaptăm cu râvnă de cameleon, ce frumoşi şi cumsecade suntem! Dar apoi? Când vine necazul, contrazicerea, furtuna, grindina?... Unde sunt ăia de ziceau că-s buni? Cât a durat bunătatea? Tiii, nu mai e nimeni prin preajmă...Şi parcă mă topesc deja şi eu...

Tocmai morala şi iluzia noastră moralicească ne omoară. Neputinţa e ascunsă sub paravanele mari ale preceptelor morale. Şi-i mereu gâlceavă, pace nu avem...
Că suntem plini de noi, de morala noastră, în loc să fim plini de El!

Căci Dumnezeu ne cheamă la Calea spre El, nu la porunci pe care, chipurile, le-am putea împlini. Şi ne mai mirăm că Dumnezeu nu ne răspunde la chemarea noastră... Păi când L-am chemat ultima dată cu deznădejde, cu disperare? Când ne-am dat seama ultima dată că, în ciuda moralei noastre impecabile, suntem porci şi hiene şi lupi - iar nu oi? Când am urlat de disperare că suntem morţi, cu desăvârşire morţi şi că numai Sfânta Lui Milă şi Putere ne mai poate aduce viaţa şi Viaţa?
Şi Îl urâm că nu vine... Că întârzie... Şi scornim tot felul de închipuiri firoscoase pe care le numim "înţelepciune creştină"... Vai nouă!
Că dacă ar veni ne-am dat mari că uite bă, io L-am chemat pe Dumnezeu şi El mi s-a supus...Oh, ticăloşie umană şi neroadă socoteală... Cum să vină Domnul când, dacă ar veni, noi L-am răstigni deîndată cu părerea noastre de sine şi am căuta să Îl tragem pe sfoară cu voinicie mare...

Nu-L preţuim, asta e. Preţuim mai mult micuţele noastre aranjamente morale de care suntem mândri foc şi despre care credem că ne vor mântui.

Dar El ne iubeşte şi aşa şi nădăjduieşte că ne lepădăm de ale noastre. Să nădejduim şi noi că ne va ajuta s-o facem.

Iertare!