[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de dobrin7m

In clipa in care femeia nenorocita si pacatoasa care a facut asa grozavie de pacat se pocaieste cu adevarat, si inima ei este scaldata de plans de pocainta, de intelegere a nenorocirii, de parere de rau, de suferinta maxima ce vine din aceasta intelegere, in acea clipa Domnul pune in ea iubirea pentru acel copil pe care candva nu l-a iubit. caci neiubind a putut sa il omoare. insa acum prin marea mila dumnezeiasca simte iubire. Si nu iubire ci mare iubire si devine o mama care nu are si nici nu mai poate avea copilul langa ea. Si ce durere, caci una este sa nu ai copilul langa tine fara ca tu sa fii vinovata si alta este sa nu ai copilul langa tine din vina ta. Suferinta indoita. Ei bine aceasta femeie pacatoasa, al carui suflet multi il uita pentru ca a pacatuit atat de rau, incepe , prin pocainta sa , sa doreasca sa stie ca acel sufletel e bine, si acest simtamant este inaintea acelui simtamant ca ea sa fie iertata.
Dumnezeu mult iubeste pe cei ce se pocaiesc, nu exista pacat pe care Domnul sa nu il ierte, prin marea mila a Sa, daca omul se pocaieste cu inima si cu mintea. Insa gandul femeii mai intai acesta este: copilasul meu va fi bine?

Si nu stie si nimeni nu ii poate spune. Grea povara pe umerii acestei femei. Oare va deznadajdui ea? Nu, pentru ca stie ca Domnul o iubeste. Dar sufletelul? dilema aceasta va fi dilema vietii ei.

Acelaşi lucru cred că e valabil şi pentru soţ. Suferă amândoi şi, dacă pocăinţa e autentică, această suferinţă le curăţeşte şi le întăreşte iubirea. Dacă nu au voit să fie fraţi prin bucurie, iată-i ajunşi fraţi prin suferinţă...