[Ioan_Cezar]

Omul este întrebare...
Sau, poate, conştiinţă a unei absenţe, a unei lipse, a unei nedesăvârşiri.
A conştientiza că neplinătatea ta este fapt ontologic fundamental, dat sufletesc, şi a te afirma omeneşte râvnind la deplinătate. Întrebînd, mai întâi.
Dispoziţia lăuntrică statornică a omului către interogaţie (de sine, de altul, de cosmos, de Dumnezeu), adică înclinarea spre întregire e plină de capcane. Poate că nu orice întrebare merită pusă. Sunt întrebări bune şi întrebări proaste. (Oare?) Precum e posibil ca tocmai şirul de întrebări proaste să prilejuiască întrebarea bună, într-un sfârşit. Evrika! (am găsit întrebarea; nu răspunsul)
Sunt şi întrebări care merită puse permanent? Să fie vreo întrebare care nu ar trebui pusă niciodată?
Ce să căutăm: întrebările "bune"? Sau, poate, starea de interogaţie (meditativă) permanentă?... Contemplaţia poate fi ... întrebare?

*
În mod dezarmant, astăzi aflăm (ca întotdeauna, în sistemele noastre sociale piramidale în vârful cărora tronează mereu autoritatea) că a întreba e semn al prostiei. Nu avem permisiune, sub clopotul în care trăim, pentru interogaţie. Aflăm mai întâi din pruncie, prin modul în care semenii, copii şi adulţi, ne răspund verbal ori nonverbal la întrebări.
Preferăm mereu mecanismul pavlovian al răspunsului la stimuli imediaţi: m-ai stimulat, poftim saliva! Semnat, Laika. Ai stins becul, poftim, m-am dezbrăcat. Semnat, Juja. Ai tăcut, poftim aplauze! Semnat: Partidul.
Nu avem timp pentru întrebări, nu avem toleranţă la frustrarea produsă de lipsa momentană a răspunsului. Suntem miraţi că unii intră în extaz "doar" pentru că au descoperit o întrebare nouă. Avem timp doar pentru răspunsuri. Maşini de captat şi dat răspunsuri preformate.

*
- Dar, tată, Doamna nu ne dă voie să punem întrebări. Spune că doar proştii întreabă!
- Şi? Ţi-e ruşine să recunoşti că eşti prost?
- ....???
- Fii liniştit, nu eşti singurul. Dar vei deveni cu adevărat, dacă nu întrebi. De fapt, vei muri, fiule. Vei muri... Hai mai bine să nu murim! Batem kuba?
(am dezvoltat obiceiul să îl întreb pe copil când vine de la şcoală: "Isteţule, ce întrebare frumoasă ai pus azi la ore?")

*
Aş introduce întrebarea în categoria instinctelor. Un instinct aparte, un dat omenesc. E posibil să îl aibă însă şi animalele, întrucât uneori par a fi mirate... De obicei când se întâlnesc cu noi, oamenii.

*
Se pare că undeva în memoria colectivă asociem întrebarea cu interogatoriul. Până şi Sfinxul l-a întrebat pe Oedip. Dar arta de a întreba şi de a te întreba nu este un interogatoriu. Nu urmăreşte să te descopere inculpat. Ci, dimpotrivă, este o mângâiere incipientă, o vibraţie preliminară care anunţă desfătarea unei posibile şi mult râvnite Îmbrăţişări.

*
Semănătorul, îmi place să cred uneori, pune la germinat în cernoziomul făpturii noastre seminţele unor nelinişti roditoare. Dar vin paserile cerului, vine pe-lângă-drumul, niscaiva bobi de neghină şi... şi aşa mai departe.

*

"Ci în legea Domnului e voia lui
şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea." (Ps. 1,2)

"Fiii oamenilor, până când grei la inimă"?" (Ps. 4,2)

"Şi sufletul meu s-a tulburat foarte, şi tu, Doamne, până când"? (Ps. 6,3)