Sincer, mă simt cam prost că am o atitudine mai rece față de a da/ a ajuta pe cei ce cer/ au nevoie. Poate că e și din cauza unor experiențe în care cei ce cer nu se mai opresc...
Oricum nu sunt consecventă în această atitudine, dar sunt cazuri și cazuri, stări și stări.
Uneori, când sunt îndoită dacă să dau sau nu, prefer să dau, ca să nu fiu egoistă.
Uneori îmi pare rău apoi, și știu că asta e o bilă neagră care cam șterge așa-zisă faptă bună.
Dacă a da nu mă face să mă simt mai bine, respectiv împăcată, ci păcălită sau folosită, nu văd folosul.
Iar a da nu mi se pare neapărat o jertfă. Dacă e doar o încercare de a-mi liniști conștiința de creștin, iar nu prea văd folosul. Poate doar, ca în cazul bogatului zgârcit care a aruncat cu o pâine într-un cerșetor, să am șansa ca ceea ce am dat să fie primit de cel ce are nevoie.
Întrebare: dacă ai dat cuiva care se dovedește că minte, îi mai dai și apoi, dacă îți cere? Până când? Mai sunt și voci, pare-mi-se chiar Sf Ioan Gură de Aur, care spun "să îți transpire banul în mână până găsești cui să îl dai".
În concluzie, vorbind numai și numai în numele meu, fără a da sfaturi, pot spune că am trecut prin mai multe etape, și nu am ajuns - din păcate - să am gânduri/ sentimente așa de bune și iubitoare față de semeni ca alți forumiști. Dar măcar sinceră să fiu.
|