Citat:
Īn prealabil postat de nede_mar
Am spicuit pe aici si am inteles , animalele nu au suflet, nu merg nici in rai si nici in iad, etc. Poate sa imi explice cineva urmatoarea situatie: Am iubit mult catelusul , a fost langa mine aproape 15 ani, toata familia suferim, dar cred ca cel mai mult eu, care l-am ingrijit pana in ultima clipa. A murit in mainile mele, parca m-a asteptat sa vin de la serviciu si in 15 min, a plecat. De dragul lui, pentru ca statea destul de mult timp singur acasa, in urma cu 6 ani a facut puisori cu catelusa mamei mele si am oprit o fetita. Acum si ea este trista ca si mine. Ne lipseste mult Miki, era sufletul casei. Noaptea cand adorm, il simpt prin casa, ma trezesc, si ce este curios ca si micuta incepe sa latre , parca chiar ar vedea ceva prin casa. Asta chiar nu pot sa imi explic. Poate ma ajutati voi. sigur nu am procedat ca atunci cand moare un om, sa dau cu tamaie etc.
|
Imi pare nespus de rau pentru catelusul dumneavoastra. Stiu ce inseamna o astfel de pierdere. Imi amintesc ca, pentru prima si ultima data, bunicul meu, un om de un calm desavarsit, m-a dojenit extrem de aspru in momentul in care deplangeam faptul ca, sub ochii mei, trecuse o masina peste catelus si am spus, sughitand, printre lacrimi, ca as fi preferat mai degraba sa ma calce pe mine acea masina.
Motivul pentru care facusem acea afirmatie era unul pueril si evident. Il iubeam mult dar, mai presus de asta, in micul meu univers, eu eram responsabil pentru soarta acestuia. El era ...copilul meu. M-am simtit tradat de mine insumi pentru faptul ca nu am putut avea grija de el asa cum se cuvine. Am pierdut increderea in mine si am primit o lectie asupra asupra careia aveam sa reflectez ani buni.
Desi am avut de invatat din acesta situatie, am gasit inca de la acea vreme ca fiind odios si revoltator gandul ca acel catel avea sa moara sau sa sufere, ca parte dintr-un plan maret, de pe urma caruia eu sa beneficiez, asa cum incerca bunicul meu sa imi prezinte situatia. In definitiv, imi ziceam, eu eram cel care avea pacate, nu catelul. Si exact asta il intrebam obsesiv pe bunicul meu, fara sa primesc niciun raspuns: "cu ce a gresit catelul asta?!". A fost unul dintre momentele in care m-am rupt de mine insumi, ca sa spun asa. ...Un moment in care am gasit scarboasa ideea ca in acea clipa eu eram in centrul universului si un animal nevinovat trebuie sa moara/sufere din cauza mea, ca sa primesc eu o lectie. Am simtit ca eu eram cel care l-a ucis, de doua ori. O data prin neglijenta, a doua oara prin simpla existenta. ...De aceea am dorit ca eu sa fi fost in locul lui si nu invers. Iar cuvintele bunicului meu nu erau deloc linistitoare. Faptul ca acel catel e "doar un animal" iar eu sunt un om, superior acestuia nu ma maguleau si consolau catusi de putin. Dimpotriva!
In acele vremuri cateii in apartament erau la ordinea zilei. Un numar foarte mic dintre acestia ajungea la maturitate. Rar vedeam catei cu blana alba, ca sa zic asa, iar acestia erau cunoscuti in tot cartierul pt. ca ii numaram pe degete. De asemenea, stapanii acestora aveau parte de un respect deosebit din partea celorlalti, din motive lese de inteles.
Ati avut grija de acel catel vreme de 15 ani si pentru asta va asigur de respectul meu. Este foarte greu sa ofer consolare din pozitia unui ateu, pentru ca nu doresc sa va spun lucruri in care nu cred (sa va mint), de dragul de a va face sa va simtiti mai bine. Nu cred ca Miki alearga pe pajisti minunate, fugarind suflete de vrabii sau ca astepta in Ceruri mana stapanului pentru inca o mangaiere. ...Dar el cu siguranta nu a murit acum. Desi ciclul vietii nu este momentan negociabil, Miki este inca parte a familiei dumneavostra si va ramane in viata atata timp cat va veti aminti de el cu drag. El nu are nevoie de refugiu intr-o forma spirituala pentru ca in acesta clipa este parte din propria dumneavostra existenta si asta este cel mai important.
Se intampla de multe ori ca, indiferent de imprejurari si de efortul dumneavoastra sa va apese un sentiment de vinovatie. Am observat ca asa se intampla in majoritatea cazurilor cand pierdem pe cineva drag. Un sentiment ce, cred, izvoraste din faptul ca noi supravietuim celui care pleaca dintre noi. Ne simtim vinovati, fara o explicatie rationala la baza. ...Un amestec hidos de vinovatie si neputinta. Poate un gand usor meschin care va poate oferi consolare este (re)constientizarea faptului ca toti cei de aici vom impartasi aceeasi soarta. In definitiv, viata nu este decat o infima pauza dintre eternitati. Si daca traim 100 de ani vom fi morti aceeasi perioada de timp cu cei care traiesc o singura zi. Daca nu va face placere sa va deplangeti propria soarta, nu va mahniti peste masura nici la gandul ca o fiinta draga nu mai este in viata. ...La scara universala nu are nimeni mai mult noroc si mai putin ghinion.
Tineti-l pe Miki in viata cu ajutorul gandurilor si a amintirilor frumoase!