[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Învăţătura autentică a Bisericii e una, iar apelul la autoritatea diferiţilor duhovnici e cu totul altceva.
Din păcate, noi am pierdut sensul şi scopul Sf. Liturghii, precum şi Tradiţia ortodoxă autentică.

Ovidiu, îmi voi spune şi eu opinia în legătură cu dezbaterea de aici, precizînd de la bun început că voi fi tributar experienţei mele, inevitabil.
Aleg să îţi scriu ţie un răspuns deoarece cred că vezi problema cu un ataşament doar la o parte a ei (şi îmi pasă de asta...:)).

Mai întâi, tu afirmi că Învăţătura autentică a Bisericii e una. De acord, indiscutabil. Dar aminteşte-ţi că şi Dumnezeu e Unul şi totuşi noi oamenii Îl cunoaştem sau Îl re-prezentăm în mintea noastră atât de felurit. Chiar noi creştinii ortodocşi între noi; sau mai mult - fiecare dintre noi Îl cunoaşte diferit, în momente ale vieţii diferite, în funcţie de procesul de devenire al fiecăruia.

Pare limpede, parcurgînd numeroasele texte oferite pe topic, că duhovnicii par a nuanţa diferit raportul dintre Spovedanie şi Împărtăşire. Oare ei nu cunosc Învăţătura autentică a Bisericii? Sigur că o cunosc! Şi totuşi, precum citim, vedem la ei poziţii uşor diferite, cu accente diferite, măcar în unele aspecte.
Este inevitabil să fie aşa! Orice act de cunoaştere este şi subiectiv, depinzînd de factori care ţin exclusiv de viaţa personală pe care un semen al tău nu o poate avea la modul identic. Valabil şi pentru duhovnici, care sunt şi ei oameni.

*
Eu am întâlnit, în experienţa mea personală, 3 poziţii distincte la duhovnici:
1) una foarte permisivă, care punea accent pe faptul că mă declaram şi că mă comportam ca un creştin (precum i s-a părut preotului); mă puteam împărtăşi oricînd, chiar şi fără spovedanie. N-am făcut-o!
2) una foarte restrictivă, cu multe condiţionări severe, cu un canon greu de dus (nişte ani), după modelul monahal;
3) în fine, cea la care astăzi ţin cel mai mult, a părintelui meu duhovnic. O voi detalia imediat.

*
Ovidiu, tind să cred că facem mereu o greşeală atunci când discutăm la modul general şi principial problemele vieţii duhovniceşti. Ca şi în psihologie, orice regulă sună fals dacă e discutată din afara relaţiei. Una şi aceeaşi vorbă sau faptă au un înţeles înlăuntrul relaţiei şi au cu totul alt sens în afara ei. Ca urmare, îmi pare complet nepotrivit să polemizăm asupra unor formule generale, acceptabile univoc de toţi. Vom ajunge inevitabil la ceartă pentru că, de fapt, tocmai experienţa personală ne face să fim subiectivi. Viaţa duhovnicească e atât de bogată, de unică şi complexă, încât o caricaturizăm involuntar atunci când voim s-o reducem la o schemă.

*
Eu apreciez foarte mult răspunsul pe care mi l-a dat duhovnicul, în urmă cu câţiva ani, la solicitarea mea privind Împărtăşania.
Părintele m-a întrebat aşa: "Eşti pregătit?"
Pe moment nu am înţeles sensul şi adâncimea întrebării şi, dorind să fiu onest cu mine însumi, am ales să nu insist, să nu îmi impun dorinţa, să nu forţez cumva "mâna" duhovnicului şi mi-am luat răgaz să cuget.
Treptat am început să înţeleg sensul întrebării. Mi se pare că în această "pregătire" şi implicit hotărâre de a duce viaţa unui creştin autentic stă şi învăţătura autentică. Dacă atunci m-aş fi împărtăşit, astăzi ştiu că aş fi fost sub foc nimicitor... dar atunci nu ştiam şi cred că am făcut bine că nu m-am repezit.
Vezi tu, preotul a văzut atunci în mine mai mult decât îmi dădeam eu seama. Şi cred că bine am făcut că am dat crezare şi am arătat toată încrederea în părintele meu. Altfel mă nenoroceam singur.

Din câte am citit la Părintele Papacioc, tocmai pe această stare de pregătire e pus accentul. Nu pot decât să primesc ca fiind cu totul adevărat ceea ce spune părintele. Sunt însă conştient că alţi credincioşi vor fi avînd o altă înţelegere, după măsura lor duhovnicească.

*
Consider că spovedania este o măsură cu puternice valenţe profilactice, dincolo de indiscutabila iertare a păcatelor. E simplu să ai căinţă şi impresia că eşti hotărât să duci o viaţă creştină dar, vai, apoi vine proba timpului, a răbdării, a ispitirilor şi căderilor şi îţi dai seama că entuziasmul tău, fie şi curat, a fost doar o spoială uşor de lepădat. Să ne temem de aceasta!
Cunoscînd mulţi oameni cu probleme, dintre care majoritatea oameni deosebiţi în sensul bun al cuvântului (inclusiv feţe preoţeşti), am devenit tot mai conştient că noi ştim prea puţine despre noi înşine şi astfel, până nu ne predăm în ascultarea faţă de un duhovnic sau faţă de o colectivitate care şi-a dovedit eficienţa pozitivă asupra noastră, riscăm mereu să greşim foarte mult. Suntem aşa uşor de înşelat, tocmai pe baza bunelor noastre intenţii. Iar inima omului este un abis...

*
În concluzie, aşa cum în trecut mi-am exprimat rezerva faţă de opinia lui Florin-Ionuţ care considera că păcatele ne sunt iertate înainte să mergem la Spovedanie - dacă avem căinţă mare, sinceră - şi astfel punea în surdină rolul preotului duhovnic şi, implicit, al relaţiei duhovniceşti
aşa şi aici eu cred că Spovedania trebuie să preceadă Împărtăşania, din multe motive tainice (un preot cunoaşte nenumărate detalii pe tema asta) şi mai ales pentru că noi suntem în adevăr doar dacă facem parte din relaţia cu duhovnicul. Relaţie care, de departe, mi se pare cea mai profundă, mai curăţitoare şi mai înălţătoare în actul sfânt al Spovedaniei. Aşadar doar dacă în relaţia mea cu părintele duhovnic mă aflu pe o culme, şi încă una stabilă, adică în cea mai adâncă smerenie la care pot avea eu acces ca persoană - doar atunci pot primi de la preot Sfânta Împărtăşanie.