[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Yasmina

Spuneti ca in artele martiale ucenicii trebuie sa I se inchine lui Sensei...este un obicei care subliniaza respectul pt dascal,pt cel care are mai multe cunostiinte si-si pierde timpul invatandu-te. Nu inseamna ca-l preamarim ca pe un dumnezeu.
Mai ales ca budistii se saluta si intre ei sau pe altii(din alte neamuri) foarte respectuos-adica salutul,inchinarea intre oameni nu este in cultura lor un lucru de mandrie sau slava desarta ci o maniera de politete.
Nici in cultura noastra nu cred ca ar fi nociv sa ne salutam mai mult sa ne aratam unii altora ca suntem stimati si iubiti de aproapele nostrum.

Aşa este, sunt de acord. Chiar scrisesem ceva mai sus, dacă ai sesizat, că eu văd salutul ca pe o formă de respect acordat Maestrului.
Am adăugat mai apoi că sunt şi oameni care, practicînd arte marţiale, au părăsit credinţa creştină sau au dobândit o credinţă eclectică. Acesta e un fapt, pe care doar l-am consemnat. Nu am acuzat, nu am deplâns, nu am evaluat - doar am precizat.
Şi uite, ca dovadă şi ca mesaj pentru toţi cei care citesc aici:
Eu am avut 4 prieteni buni care au practicat arte marţiale. Nu i-am mai văzut de mult, de ani şi ani, dar vreme de 15 ani cel puţin eram aproape nedespărţiţi. Voi scrie pe scurt despre fiecare, numindu-i A,B,C,D. Să zicem că facem un tur de cunoaştere prin fenomenul artelor marţiale de la noi (aceşti oameni au trăit aici, în mediul românesc bucureştean, respectiv brăilean), ca şi cum am folosi metoda studiului de caz. Aşa, de dragul artei (marţiale?), nu neapărat că aş emite vreo ipoteză la care ţin.
Ei bine, A provenea dintr-o familie foarte evlavioasă (mama, îndeosebi, era credincioasă) şi, după ce s-a îmbolnăvit de o boală severă, din care a scăpat ca prin minune, a început să practice Aikido la recomandarea unui medic. Pentru fortifiere şi pentru alte avantaje. Treptat, an după an, micul creştin dintr-o familie practicantă, a început să fie atras de religiile orientale. Când l-am cunoscut avea deja o credinţă eclectică, amesteca idei de colo-colo şi nu înţelegeam de fapt cine era Dumnezeu în care credea el şi cum anume credea... Mai târziu, avînd relaţii cu oameni din domeniul altor arte marţiale, a virat spre chestii gen acupunctură, Reiki, fenShui, pase energetice şi nu mai ştiu ce. Era atât de entuziasmat că a reuşit să devină de folos oamenilor, prin diverse inrtervenţii în plan energetic, subtil, lucrînd şi prin spitale, benevol. În fine, ultima dată când l-am văzut, era un om care părea foarte ok, se ocupa mai departe cu treburi orientale şi, desigur, nu mai era creştin obişnuit. Ne-am despărţit cordial, eu cu oarecare părere de rău că evoluase aşa, dar fără să îi port pică în vreun fel. Mi-a fost un bun prieten, avea o inimă de aur! Şi o minte brici. E un sociolog valoros şi bun antropolog, îl stimez foarte mult.
B - a făcut arte marţiale în copilărie, temeinic. S-a apropiat treptat de ocultism, magie, cărţile de "spiritualitate" erau digerate una după alta, an după an. Era un depozit viu de cunoştinţe din şi despre alte religii, mai ales orientale. Pomenea pe Dumnezeu dar, evident, într-un mod diferit de cel creştin. Avea mereu un mod diferit de a înţelege, aş spune că Oreste îi seamănă cel mai bine. Cam aşa ceva era, un Oreste.
C - budist, membru ani buni în echipa lui Bivolaru, practica mai multe arte marţiale, ducea o viaţă de ashram împreună cu alţi membri ai Missei. Familia era creştină, oameni simpli, de la ţară. El a avansat foarte mult în practici orientale până când, lucrînd foarte mult anumite exerciţii Yoga (artele marţiale trecuseră în plan secund în acea perioadă) a suferit un accident şi era să moară. Am mai povestit asta pe forum, într-o zi a simţit că moare dintr-o dată şi doctorii de la urgenţe nu ştiau ce are, pur şi simplu se scurgea viaţa din el... Vorbeşte despre Hristos ca despre un înţelept oarecare iar pe creştini îi priveşte de sus. În rest e un om cumsecade, harnic, politicos etc. Practică şi azi arte marţiale, din câte am auzit de la un amic comun, la Yoga a renunţat după accident.
D - nepot de preot, cu care a avut o relaţie excelentă în copilărie (îl evoca şi mai târziu cu multă dragoste), cunoaşte în adolescenţă spiritualitatea orientală prin intermediul artelor marţiale. Face mai mult Aikido, cu vremea devine complet detaşat de credinţa creştină, avînd o credinţă nouă, "superioară", ceva eclectic de factură orientală. E şi el un om cu mult bun-simţ, foarte serios şi studios, performant în domeniul lui profesional.
La sfârşit o precizare suplimentară, de care îmi dau seama abia acum: nici unul dintre ei nu este căsătorit, nu au familie, nu au copii. Excepţie face B, care are un copil din prima tinereţe, când nu se cufundase încă în "spiritualitate".

Am scris toate acestea pentru că în mod real aşa sunt oamenii pe care îi cunosc din domeniul artelor marţiale. Desigur, 4 persoane e o cifră mică (nesemnificativă statistic) pe lângă numărul total al practicanţilor, dar dacă 4 din 4 (adică 100%) au practicat arte marţiale şi au devenit credincioşi ne-creştini, asta îmi pare că spune ceva.

Totuşi, nu emit nici o ipoteză. Doar am consemnat faptul. Să judece aceia care sunt în măsură, eu nu mă pricep la arte marţiale.