[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

Cezar, subiectul discuţiei este extrem de sensibil şi clar nu stabilim regului. Regula o stabileşte duhovnicul în funcţie de starea şi voinţa penitentului. Subiectul discuţiei (disputei) este dacă se poate sau nu şi altfel (şi aici mă refer învăţătura autentică a Bisericii). Cel puţin eu aşa mă raportez. După cum observi, dacă ai citit câteva pagini în urmă, această încercare de a se reveni la Tradiţia Bisericii primare este interpretată drept influenţă catolică, ecumenism etc... Dar cum spuneai şi tu, deşi Dumnezeu e Unul, fiecare dintre noi Îl vedem diferit, în felul nostru.

ps:citeşte http://www.crestinortodox.ro/forum/s...?t=756&page=54 acelaşi lucru l-am spus şi eu, sub o altă formă.
ps: din mesajul tău trag concluzia că nu ai citit istoricul discuţiei (de la pagina 7).

Am citit istoricul discuţiei, desigur. Acum am recitit şi topicul dedicat împărtăşirii des / rar, mulţumesc pt. link.
Mi s-a părut că subiectul disputei nu ar fi "dacă se poate sau nu şi altfel" ci, pur şi simplu, cum e corect: des sau rar, respectiv întotdeauna precedat de spovedanie sau, uneori, fără spovedanie. Iartă-mă, dar aşa am înţeles din modul cum s-a purtat discuţia - poate am fost neatent. E bine totuşi că ai precizat din nou.

Cât despre încercarea de a se reveni la Tradiţia Bisericii, eu sunt un pic nedumerit. În ce sens? Nu prea înţeleg sensul acestei dorinţe. Îmi pare o falsă problemă.
Cum să se revină? Tradiţia s-a pierdut cumva? Nu a continuat? Eu ştiu că Tradiţia nu este doar conservatoare ci şi dinamică, în sensul că se pliază felurit pe diverse epoci în funcţie de provocările specifice fiecărei perioade istorice. Tradiţia îşi păstrează conţinutul dar îl actualizează în mod variat, cu o creativitate inepuizabilă. Oare nu asta ne pune, de fapt, probleme de înţelegere?
De unde impresia că s-a pierdut Tradiţia? Eu cred că pierdem noi văzul prezenţei Tradiţiei, mai degrabă. Ataşaţi de o formă sau alta prin care Tradiţia se manifestă, mă tem că pierdem din vedere miezul Tradiţiei, care îmi pare acelaşi, prezent mereu în Biserică. Este Duhul lui Hristos, manifestat în trăirile noastre, în duhul nostru de pocăinţă, în adunarea noastră la biserică, în gândul la Dumnezeu, în iubirea şi cinstirea icoanelor, în preţuirea fără egal a Sfintei Euharistii, în milostenie, în nevoia de a citi Scriptura, în nevoia de a medita mereu la Cuvântul Dumnezeiesc, la viaţă şi la moarte. În Crez, în muzica bisericească, în posturi, praznice şi parastasuri, în toată viaţa creştinească. Ce revenire la Tradiţie mai voim? Ne tot legăm de un fapt particular, avînd sens doar în contextul acelor vremi, uitînd că bunul simţ istoric ne şopteşte să nu judecăm cu măsura noastră acele măsuri din vechime.

Poate că aici ne poticnim rău de tot, într-un fel de nostalgie (iartă-mă) narcisistă care ne cere să fim aidoma sfinţilor din Biserica Primară mai ales sub forma unor aspecte particulare, accidentale. Dar neesenţiale.
Dar nu merge cu imitatul ăsta formalist la nesfârşit! Suntem cu totul alţii, trăim în altă lume, deci e decisiv să căutăm o cale adecvată pentru ca, pe de o parte, să rămânem în Duhul Tradiţiei şi totodată să trăim în lumea de azi. Lucru greu dar tocmai asta e şi provocarea salvatoare (sau nu).

Cât priveşte Împărtăşirea, pare evident că se poate şi altfel, iar nu numai aşa, după cum se poate şi aşa, iar nu numai altfel...:) E o taină mare aici, la care sunt părtaşi în primul rând duhovnicul şi credinciosul. Nu merge cu formule exclusive, genul sau/sau. Ci, zic eu, şi/şi.

Fireşte că preoţii cheamă pe credincioşi la Împărtăşanie! Cum altfel? Dar aceasta înseamnă mai întâi că suntem chemaţi la o viaţă curată, pentru a fi cu adevărat vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Prioritatea este starea noastră duhovnicească. Că o împărtăşire cu Hristos făcută de un om murdar, ce lucru bun poate aduce? Deci mai întâi să ne asigurăm cufundarea noastră reală în duh de pocăinţă, cu tot ce implică aceasta. Şi să nu ne rupem de fraţii de credinţă, de comuniunea euharistică. Aici e toată socoteala, cred.

P.S. De ce crezi că învăţătura "autentică" a Bisericii e neapărat veche, primară? Poate fi la fel de bine şi contemporană. Sunt oameni cu Duhul lui Hristos şi astăzi, cum au fost şi atunci. Crezi că ei nu sunt în acelaşi duh cu sfinţii din primele veacuri? Pe de altă parte, în vechime au fost destui neisprăviţi, chiar printre feţele bisericeşti. Ştii cel puţin la fel de bine ca mine cam cine au fost ereticii.