[Ioan_Cezar]

Pentru cel care nu iubeşte, fie şi aşa omeneşte obişnuit, nedesăvârşit, pe proapele,
pentru omul mizantrop, urâcios, mohorât, închis în el,
pentru cel care nu are o dispoziţie iubitoare bine structurată, bine aşezată, dovedită fie şi la nivel lumesc, la nivelul bunului simţ,
pentru caracterul scârbos şi manipulativ,
pentru cel în care iubirea n-a încolţit, măcar, nici în cele de jos,

am auzit că nu e recomandat să se avânte la Iubirea de Sus, din cele înalte.
Cine se avântă la călugărie, fie şi cu gândul, pentru că nu s-a simţit bine între oameni, nu face decât
să se mintă pe sine, într-un mod nevrotic, făcînd din credinţă o perdea după care să îşi ascundă adevărata urîciune lăuntrică,
şi să îi mintă şi pe alţii. De aceea, am auzit că înainte de intrarea în monahism aspiranţii sunt bine cercetaţi şi, dacă le lipseşte din aluat picătura de ferment al iubirii oamenilor şi omenităţii, sunt respinşi de la călugărie.

Dorul de Dumnezeu nu este împotriva oamenilor, ci, în nenumăratele sale moduri de manifestare, se exprimă şi prin tendinţa de a iubi pe oameni, fie şi pe căi mai puţin ortodoxe şi înalte.

Nu întâmplător credinţa noastră este nevrotică, de tip mască de apărare a unor mari defecte interioare. Cei care nu au fost capabili de un altruism sincer, ci mereu interesat, cu scop ascuns, nu sunt mlădiţe bune pentru marea iubire jertfelnică a monahismului. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Pe o sămânţă de neghină, nu poţi aştepta roadele cucuruzului.

Evoluţia iubirii în om este una care urmează stadiile embrionare ale oricărei dezvoltări. Embrionul acela seamănă mai întâi cu un vierme, cu un mormoloc, cu o broască, cu un porcuşor, cu un iepure şi mai ştiu eu cu ce... Abia spre sfârşitul procesului începe să capete formă şi funcţionare recognoscibilă ca omenească.

La fel şi iubirea. Din stadiul de larvă, de mormoloc, ea devine cu anii, cu harul lui Dumnezeu, deplin şi curat omenească şi poartă pe om la nivelul iubirii lui Hristos, poate. Iubirea ca virtute creştină, vine din altoi. Creştinul e un om altoit. Dar nu altoim dudul, ca să mâncăm pere, nci urzica, să obţinem struguri. Altoieşti ca să obţii ceva de soi, un om de un anumit soi, cu nădejdea că vei obţine omul cu nobleţe creştină, poate chiar desăvârşită.
Iubirea are multe trepte şi forme. Să nu ne ruşinăm de cele mai de jos, crezînd că iubirea e numai cea a sfinţilor desăvârşiţi, a Însuşi Fiului lui Dumnezeu. Concepţia asta pretenţioasă, năzuroasă, sclifosită şi elitistă arată incapacitatea omului de a fi altceva decât un iepure pitit după lăbuleţele lui fricoase, care se pretinde posesor al virtuţilor unui leu. Banală minciună nevrotică, oarecare mecanism de apărare al unui fricos care îşi închipuie că trăieşte drept şi are ceva bun de spus acolo unde a fost toată viaţa corigent.

Cei care aspiră să se călugărească pentru că nu pot pratica o relaţie de iubire obişnuită şi astfel speră să iubească desăvârşit, se înşală cum s-au înşelat mereu. Îşi ascund neputinţa sub stindarde înalte, precum lupul şi-a acoperit ghearele cu făină. dar mârâitul şi duhoarea le răzbate de sub prafuri şi vopsele, oricât de bine s-ar camufla. Iar un simţ duhovnicesc fin depistează pe impostor de la o poştă. Şi îl ţine la distanţă.
Afară doar de n-o nimeri bietul om la vreo mânăstire doar cu numele, acolo unde alţi bandiţi ai iubirii s-au adunat spre a minţi nestingheriţi mai departe, dincolo de orice frică de Dumnezeu. Sunt şi astfel de adunături unde găseşti numai forma, iar miez deloc.
Ca să nu mai vorbesc de securiştii inflitraţi în orice adunare şi care, în monahismul românesc, au dus pe atâţia dintre monahi la suferinţă mucenicească şi la pieire. Sub măştile bărboase ale unor feţe bisericeşti, monahale, se ascund mulţime de securişti şi turnători, precum ştie deja poporul dreptcredincios. Dar Biserica nu au distrus-o, încă, aceşti bărboşi (sau mai puţin bărboşi) şi nici nu o vor putea distruge, câtă vreme Bunul Dumnezeu va voi să o păstreze şi în neamul românesc.