Cătălin, tu negi realitatea, tu negi Tradiţia, tu negi o relitate vie - atâţia Sfinţi Părinţi care au fost pentru acel altceva pe care am impresia că tu l-ai înţeles greşit. Acel altceva nu exclude spovedania (Doamne fereşte!), doar că îţi dă posibilitatea să te spovedeşti sistematic (de exemplu la 3 săptămâni sau la o lună) şi să te împărtăşeşti (mai des) cu binecunvântarea duhovnicului - doar dacă nu s-a săvârşit păcat de moarte. Acest altceva nu e pentru oricine, ci celor care au trecut de prima etapă, cea de început a penitentului.

Mai cerceteză, nu te lăsa influenţat de prejudecăţi. Pe lângă scrieri ţi-am pus realităţi pe care nu le poţi nega. Sunt duhovnici care sunt pentru o deasă împărtăşire şi care confirmă că se văd roadele. De Hristos avem nevoie tot timpul, mai ales când avem căderi şi ispite. „Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Dacă vom cerceta şi vom cugeta mai mult la mesajele Sfinţilor Părinţi vom vedea că majoritatea au fost pentru o deasă împărtăşire şi că scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea credincioşilor. Ne împărtăşim şi de cuvânt şi de comuniune şi de multe alte daruri prezente în Biserică, dar cel mai mare dar este a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Să cugetăm mai mult acest lucru, să ne pregătim conştiincios, nu numai înainte de a ne împărtăşi, ci tot timpul să avem cugetul că urmează să ne împărtăşim. Acesta să fie gândul nostru pentru veşnicie: unirea noastră cu Hristos.

Şi cred că o împărtăşire mai deasă ne-ar da acea trezvie care ne lipseşte, ne-ar scoate din starea de "constipaţi" duhovniceşte. Comparativ cu grecii eu aşa văd: suntem nişte constipaţi. Te duci la greci şi îi vezi cât de firesc îşi fac o cruce, cât de firesc se mişcă în biserică, cât de firesc se împărtăşesc. Noi facem cruci peste cruci, ne închinăm de parcă am fi la gimnastică încercând, chipurile, să arătăm cât de evlavioşi suntem, însă pierdem sensul adevăratei evlavii şi, până la urmă, sensul vieţii noastre creştine.

Apoi, te rog, citeşte rugăciunile citite în taină de preot la Sfânta Liturghie. Cugetă la aceste rugăciuni şi vezi, de fapt, pentru ce sunt ele pregătitoare. Care mai e scopul acestor rugăciuni, care mai e scopul chemării preotului?
A întoarce spatele, a ne socoti mereu nevrednici, a nu dori să fim "vrednici", părere mea, este păcat. Acum nici să ne împărtăşim oricum, în orice stare. Nu! Cu discernământ, cu binecuvântarea duhovnicului. Aici poate că şi duhovnicii ar trebui să lucreze mai mult la conştiinţa penitentului de fi într-o permanentă stare de pregătire şi pocăinţă. Probabil că vremurile pe care le trăim şi le-am trăit (cele ale comunismului) au impus această regulă pe care tu o ştii şi o susţii, dar nu poate fi infailibilă din moment ce avem atâtea exemple din istoria Bisericii, dar şi exemple contemporane.