[Ioan_Cezar]

Orice activitate omenească, fără excepţie, porneşte dintr-un imbold (motiv) şi tinde spre atingerea unui scop. Între motivaţie şi scop folosim unelte psiho-comportamentale pentru a atinge scopul. De exemplu, dacă scopul unui elev este să ia examenul la facultate, elevul animat de anumite motive îşi activează instrumentele sufleteşti (puterile, stihiile) şi le pune în slujba scopului; astfel gândeşte, memorează, imaginează, comunică, percepe, scrie, rezumă etc. Astfel, prin acţiuni şi procese corespunzătoare scopului propus, elevul devine capabil să atingă scopul proiectat, ceea ce se soldează şi cu o anumită satisfacţie personală şi cu mulţumirea altor persoane (părinţi, prieteni, profesori etc.) precum şi cu nemulţumirea altora...:) (contracandidaţii, să zicem; in-amicii)

Similar, în activitatea desfăşurată în biserică (mă refer la Sfânta Liturghie) creştinul are ca scop principal nimic altceva decât mântuirea şi desăvârşirea continuă. "Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt", aşadar creştinul ţinteşte în mod activ (asalt e un termen din limbajul luptei) la Veşnicie, îşi foloseşte stihiile în vederea acestui scop măreţ şi desfăşoară o mulţime de activităţi care sunt mijloace/căi prin care năzuieşte să atingă ţinta. Nu comentez acum faptul că numai Dumnezeu oferă mântuirea şi că oricâte eforturi ar face un om, decidentul este Domnul, nu omul. Subliniez însă partea omului, contribuţia lui la dorita sa mântuire şi sfinţire, care este formulată de Dumnezeu şi ca poruncă, de fapt ("Fiţi sfinţi...!").
Scopul urmărit de creştin e Împărăţia, iar Sfânta Împărtăşanie este mijlocul cel mai important, oferit de Mântuitorul pentru ca noi să accedem la Împărăţie. Ca urmare, este nevoie absolută, vitală, de acest mijloc, fără de care, în ciuda motivaţiei şi a scopului nobil nu putem face nimic. "Fără Mine nimic nu puteţi face". Indiscutabil aşadar că Sfânta Împărtăşanie trebuie, la modul cel mai propriu, să facă parte din viaţa creştinului care năzuieşte la mântuire.
Numai că, acum încep să apară mulţime de piedici şi apropierea de Împărtăşanie devine o problemă. Nu ne putem repezi în orice fel, în orice ipostază ne aflăm, la Sfânta Împărtăşanie. Nu intrăm oricum la gală, la nunta Împăratului. Avem nevoie de o anumită ţinută, e nevoie să fim în starea potrivită cu situaţia de viaţă.

Dar poate că, atraşi de universul scopului şi al căii, de complexitatea acţiunilor dintre motiv şi scop, uităm tocmai de punctul iniţial: motivaţia personală.
Ce ne împinge spre o viaţă plină de sacrificiu (faţă de anumită plăceri şi măriri lumeşti/deşarte, ca să dau foarte simplu un reper), ce ne susţine, ce ne stimulează şi energizează? Ce ne ajută să rămânem "pe drum" în ciuda piedicilor şi poticnelilor uneori grozave, înspăimântătoare?
Aici s-au dat şi se dau nenumărate răspunsuri. De la dorul de Dumnezeu, la frica de Dumnezeu, la har, comuniune şi desigur, la Însăşi Împărtăşania. Depinde din ce unghi abordăm întrebarea.

Ajuns aici, eu cred că este decisiv ce fel de motivaţie avem. Suntem atraşi, doritori, năzuitori spre bucuria Vieţii Veşnice sau, dimpotrivă, suntem împinşi de frică, de tot felul de frici şi pedepse. Sunt două forme principale care îl motivează pe creştin (o motivaţie cu simţăminte negative şi una cu simţăminte pozitive, care coexistă) şi, precum ştim, în istoria Bisericii ele au fost folosite împreună, după fiecare situaţie şi persoană în parte. Teama de moartea veşnică, de pedeapsă veşnică, de chinurile iadului se îmbină cu nădejdea în Înviere, cu bucuria împărtăşirii de Lumina Vieţii.
A pune accent doar pe una dintre componente, fără a o considera pe cealaltă, este dovedit că nu ajută. Timoratul ca şi exaltatul au aceeaşi soartă: eşecul.

De obicei, oamenii timoraţi sunt şi foarte drastici, rigorişti, rigizi. Frica adâncă, una copleşitoare, îi "constipă", îi ariceşte, îi blochează în libertatea şi bogăţia expresiei, îi încorsetează. Le dă o anumită încrâncenare, îi pietrifică. O motivaţie centrată pe astfel de sentimente nu ajută în procesul devenirii întru Fiinţă. Creştinului îi şade bine şi cu veselia, măcar uneori. Dominanţa crispării e semn că undeva nu funcţionează ceva... Prea mult apel la rigoare, prea mult apel la lege, prea mult accent pe nesfârşite avertismente mă duce cu gândul mai degrabă la deznădejde şi, în fond, la necunoaştere şi necredinţă. Oricât s-ar trâmbiţa opusele.
Invers, optimismul superficial, garanţia hohotitoare a mântuirii, triumfalismul de orice fel mă face să cred că anunţă tot ratarea, poate în mod compensatoriu pentru o aceeaşi necunoaştere şi lipsă de credinţă din fundal.

Când mijlocul pe care l-am considerat a fi Sfânta Împărtăşanie este prezent şi ca motivaţie centrală, cred că avem cea mai bună şi sigură motivaţie. Să am nevoie de Împărtăşanie, ca de aer, să îmi fie foame şi sete de Trupul şi Sângele Domnului cred că este cea mai sigură îmboldire spre o viaţă mai curată, spre un efort mai sănătos de asceză. Ce te poate motiva mai mult, pe tine cel ce porţi dorul de Dumnezeu, decât să te împărtăşeşti de Hristos în cel mai concret mod cu putinţă, fie şi uneori, ca pe o pregustare a bucuriilor Veşnicei cu El?
Făcându-Se temei energizor al vieţii noastre, Domnul ne împinge pe Cale, precum ne şi cheamă, atrage. Ne este deopotrivă Imbold şi Îndrumător, precum şi Ţintă. Nicăieri psihologia noastră omenească nu este mai uimitoare decât în relaţia concretă cu Dumnezeul nostru, al creştinilor, Hristos.

Un creştin motivat de nevoia clară a Împărtăşirii este cu mult mai aproape, cred, de şansa mântuirii decât un creştin mânat de frică, de teama de a nu greşi, de a nu încălca vreo regulă ori, pur şi simplu poruncă. De ceea ce ţi-e frică, spune românul, nu scapi. Poate că e deosebit de alarmantă posibilitatea ca românul, de data asta, să nu fi greşit prea mult. Cel puţin la copii, tăria doctoriei se cere îmblânzită cu puţină dulceaţă, pentru ca medicamentul să devină buvabil. Altminteri copilul îl vomită. Şi moare.
Eu însă aleg viaţa. Şi astfel, cu această ultimă postare pe anul 2014, îmi iau la revedere de la voi, vă mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-aţi dăruit, vă mulţumesc şi pentru doctoriile uneori amare, îmi cer iertare celor pe care v-am supărat şi vă urez tuturor LA MULŢI ANI, BINECUVÂNTAŢI DE BUNUL DUMNEZEU!