[cristiboss56]

Una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice, atunci când avem în vedere participarea concretă la Sfânta Liturghie, este cea legată de raportul dintre Spovedanie şi Cuminecare. Mai exact, vrem să analizăm aici practica împărtăşirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie, pe care clericii, fără excepţie, o aplică în mod consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi asupra laicilor. Sau aşa-numita practică a „dublului standard“, adică practica diferenţierii condiţiilor de împărtăşire a clericilor faţă de condiţiile de împărtăşire a mirenilor. Răspunsurile, atitudinile teologilor nu au întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase polemici, unele chiar dramatice, discuţii care au început de secole şi durează până astăzi.
Partea cea bună a dez**baterilor pri*vind ra*portul dintre cele do*uă Taine este fap*tul că, prin ele, se arată că Bi*serica este un organism viu, că teologia trebuie să fie mereu di*namică şi că legarea ei de u*ne*le reguli formale imuabile poa*te duce la rigiditate insti*tu*ţio*nală, care stinge duhul şi via*ţa. Părintele arhid. prof. dr. Ioan I. Ică jr. a numit, pe bună drep*tate, această dezbatere pri*vind împărtăşirea şi, indirect, raportul ei cu Spovedania drept „controversă“, care invită pe teologii şi clericii de astăzi la multă introspecţie şi responsa*bi*litate.
Trebuie spus însă că în a*ceas*tă controversă, întrebarea a**su*pra rarei sau desei îm*păr*tă*şiri a estompat întrebarea, la fel de esenţială, de câte ori poa*t*e laicul să se împărtăşească du*pă o singură Spovedanie, fapt care a dus la ignorarea sau ne*abordarea frontală a practi*cii dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să pună a*ceas*tă problemă, ştiind cât de dur au fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut curajul să pu*nă astfel de întrebări.
Aversiunea faţă de această în*trebare a avut şi are justifica*rea ei, adică numeroasele abateri care s-au făcut în acest sens, mergându-se până la prac*tica necanonică a Spo*ve*da*niei colective, au făcut din ea un fel de tabu. Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut ni*cio*dată subiecte tabu, dimpo*tri*vă, abordarea echilibrată şi res*ponsabilă a tuturor temelor şi întrebărilor a dus la lim*pe*zi*rea celor mai grele probleme cu care s-a confruntat ea.
De asemenea, abaterile şi în*căl*cările rânduielilor canonice nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu aruncarea a*pei din covată odată cu copilul. Un exemplu: abateri num*e*roa*se în viaţa liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Ma*slu, asta nu a însemnat ca ac**tul liturgic al deschiderii E*van*gheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai acele a*bateri ce denaturează sensul Tai*n*ei Maslului.
În cazul de faţă, Anul omagi*al euharistic ne dă şansa de a pu*ne în dezbatere toate în*tre*bă*rile legate de Spovedanie şi Eu**haristie, spre folosul şi zidirea noastră, de a pătrunde în pro*funzime şi a înţelege toate nu*anţele legate inclusiv de te*ma rândurilor de faţă.
Astfel, putem spune că, în e*sen**ţă, opiniile cu privire la prac*ti*ca dublului standard în ra*por*tul dintre Spovedanie şi Cu*mi*ne*care pot fi sintetizate astfel.
Acrivie sau pogorământ?

Prima opinie este cea a te*o*lo*gilor care pun mai mult accent pe acrivie şi pe judecata lui Dumnezeu, şi care apără prac*tica dublului standard, ca o practică ce a apărut în mod ne*cesar în Biserică, în decursul tim*pului, ca urmare a faptului că creştinii de astăzi nu mai au e*vlavia şi responsabilitatea creş*tinilor de odinioară. Viaţa pri*milor creştini era cu totul di*fe*rită, cu mult mai sfântă decât viaţa creştinilor contemporani.
În mod logic, practica dublului standard se leagă de îm*păr*tă*şirea rară şi apără Biserica de împărtăşirea deasă, necon*tro**lată, care bagatelizează sau de*formează înţelegerea auten*ti**că a Sfintelor Taine. Cre*din*cio*şii cu adevărat ortodocşi ar tre*bui să se împărtăşească mult mai rar decât clericii, du*pă o pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post, după ce s-au spovedit şi au primit dez**legare, numai atunci când se si*mt vrednici şi se constată vred*nicia lor de duhovnic.
Legat de ritmicitatea îm*păr*tă**şirii, s-au născut diferite re*guli, adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o dată la 40 de zi*le. Ideea de 40 de zile vine de la fap*tul că Mântuitorul, după În*vi*ere, a mai stat 40 de zile pe pă*mânt a*poi S-a înălţat la cer. Aşa şi Sfân*ta Împărtăşanie ar du*ra, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, du*pă care s-ar „înălţa“ de la noi. În felul acesta, îm*păr**tăşirea mai deasă de 40 de zi*le este o în*drăzneală necuve*ni*tă laicilor.
De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa împărtăşire, sau împărtăşirea multiplă du*pă o singură Spovedanie, sunt a*devăraţi trădători ai Or*to*do*xiei, pentru că aşa ceva este im*po***sibil, fiindcă o Spovedanie în*seamnă strict numai o Cu*mi*ne*care imediată, bineînţeles da*că s-a primit dezlegarea cu*ve**nită. Nici prea mult timp din*tre Spovedanie şi Cumi*ne*ca*re nu are voie să treacă, pentru că o Spovedanie ar „ţine“ (ar fi va*la*bilă) numai o singură zi.
De aici rezultă că, spre e*xem**plu, laicii se pot împărtăşi nu*mai în prima zi de Paşti (de Cră*ciun sau de Rusalii ş.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai ales după ce au con*su*mat carne. Lucrul acesta es*te per*mis numai clericilor, ca*re nu*mai prin Hirotonie au dobândit dreptul şi obligaţia de a se îm*părtăşi la fiecare Li*tur*ghie.
Cea de-a doua opinie, con*tra**ră cu prima, este cea a teolo*gi*lor care pun accent mai mult pe pogorământ şi pe iubirea lui Dum*nezeu. Aceştia susţin că prac*tica dublului standard este o denaturare a vieţii liturgice, ca*re a apărut în urma clerica*li*ză*rii şi instituţionalizării Bi*se*ri*cii şi care a dus la criza euha*ris*tică de astăzi.
Totodată, aceştia susţin că es*te o mare nedreptate să a*plici laicilor condiţii mult mai as*pre la împărtăşire decât cle*ri*cilor care, de exemplu, în afa*ra posturilor mari, nu postesc sâm*băta şi se pot împărtăşi du*mi**nica, când de fapt, ţinând cont de responsabilitatea enor*mă a preoţiei, lucrurile ar trebui să stea exact invers.
În mod firesc, Biserica Orto*do*xă este aspră cu viaţa clerici*lor, ca*re trebuie să fie pildă de via*ţă şi de trăire creştină, şi blân*dă cu via*ţ*a laicilor, dar cu pr*i*vire la Spo*vedanie şi Cu*mi*ne*care, în mod paradoxal, o*bi*ce**iul bise*ri*cesc este invers, a*di*că cerinţele sunt mult mai aspre cu credin*cio**şii şi mult mai le*jere cu cle*ri*cii. Acest fapt, al du*blului standard, ar aminti de cu*vintele Mân*tuitorului Care zi*ce: Cărtu*ra**rii şi fariseii „lea*gă sarcini gre*le şi cu anevoie de pur**tat şi le pun pe umerii oa*me**ni*lor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miş*te“ (Matei 23, 4).
Mai mult, teologii susţi*nă*tori ai acestei opinii condamnă prac*tica dublului standard, în*tru*cât nu are nici un fundament la Sfinţii Părinţi şi nici în sfintele canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei vieţi du*hovniceşti autentice constă în libertatea duhovnicului de a le*ga şi dezlega responsabil, în via*ţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii. În acest con*text, al tainei vieţii du*hov*ni*ceşti, nu se pot stabili reguli ma*tematice sau formalisme su*fo**cante (o Spovedanie - o îm*păr**tăşire), ci trăiri şi impliniri ale cuvântului Scripturii şi în*dem**nurilor canonice ale Bise*ri*cii dintotdeauna.