[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florinvs

Iar mersul la biserica in noaptea dintre ani, da stiu ca se mai duce lumea, m-am gandit si la varianta asta, dar sa ma duc acolo si sa stau trist si suparat nu cred ca ar fi bine! Probabil cand te duci acolo trebuie sa ai si o stare de impacare, de liniste sufleteasca!

Uneori nu avem de unde să căpătăm starea de împăcare şi de linişte sufletească (din vreo neatenţie a simţirii şi a voirii ne-om fi închis singuri accesul, ne-om fi tras fără voie obloanele, cugetînd oblu). Şi ce să facem, să nu mai mergem la biserică, aşteptînd să ne vină starea? Dar poate că aşteptînd în afara bisericii, în acele locuri unde ne-am obişnuit cu pustiul, n-o să ne vină niciodată pacea, ba, dimpotrivă, acasă ori aiurea urâtul se va adânci în noi, lăsîndu-ne răni încă şi mai adânci.... Atunci poate că pacea vine chiar acolo, în biserică! Nu pentru asta avem lăcaşurile sfinte? Nu pentru reculegere, pentru liniştire, pentru spălarea sufletului, pentru alinare şi întremare, pentru a nu ne mai simţi atât de singuri?
Odată era o sărbătoare mare, nu îmi mai amintesc acum care, parcă Sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli. Şi eram aşa mohorât, aşa pustiit şi cum mă vedeam în ce hal sunt cu atât mai mult voiam să mă ascund undeva, să nu mă mai ştie nimeni şi nimic... Mi se părea un contrast atât de mare (că aşa e mintea omului, fabrică de contraste) între ce simţeam înlăuntrul meu şi ceea ce trebuia să fie (atenţie la acest temnicer al însufleţirilor şi al râvnei fireşti, care e "trebuie"!), între atmosfera mea sufletească uscată şi tulburată respectiv atmosfera de sărbătoare din biserică, încât încă mai mult mă simţeam tensionat, descurajat, pustiit.
S-a întâmplat că atunci, cum rar se întâmplă la noi, soţia mea a venit hotărâtă la mine şi, destul de ferm, fără să lase loc de refuz, mi-a spus că mergem la biserică. N-a aşteptat să îi dau vreun răspuns, îmi cunoştea desigur starea, ci a repetat clar şi ferm cererea, aproape ca pe o poruncă. Mi-a părut inutil să mai dau explicaţii, inutil măcar să mă înfurii pe atitudinea ei care mi se părea dominatoare, aproape ofensatoare şi, prin nu ştiu ce întâmplare a fiinţei mele m-am supus, ţinînd cont şi de contextul şi motivul pentru care se arăta fermă şi, fiind destul de mirat de îndrăzneala ei dar avînd parcă încredere că va fi bine, aşa cum de fapt îmi spusese, m-am alăturat şi eu alor mei şi am ajuns la slujbă. Atunci am înţeles mai bine că bisericile noastre nu sunt indiferente la stările noastre sufleteşti ci tocmai pentru aceste suflete ale noastre sunt făcute, ca să ne întremeze şi să ne învie. Totul participă la asta - oamenii, rugăciunile, cântările, arhitectura, icoanele, totul... Atmosfera din timpul slujbei ridică din morţi pe cel care are un minim de bunăvoinţă, de încredere, de deschidere sufletească. Am luat act cu uimire de modificarea treptată şi tot mai luminoasă care se petrecea cu mine. Am intrat ca un mort la slujbă şi am ieşit radios, bucuros şi împăcat. Dacă aş fi rămas acasă, dincolo de faptul că îi mâhneam şi îi îngrijoram pe ai mei, aş fi ales de fapt să rămân în continuare în starea căzută în care mă aflam. Aşa, slavă Domnului, am trecut peste momentul acela dificil în care mă cufundasem cu bună ştiinţă, în baza unei proaste socoteli, a unui scenariu rupt de realitate prin care ghiceam viitorul în defavoarea mea.
Acum mă gândesc: de unde să aibă omul, mai ales când e necăjit, puterea de a fi liniştit, bucuros, vesel dacă nu o caută acolo unde îi e locul cel mai specific, "robinetul", "fereastra" - în comunitatea creştină, comuniunea, sălaşul unde viază Duhul lui Hristos şi se revarsă Harul.
Cred că este o ispită, aceasta, de a ne închipui că haina noastră de nuntă este pacea şi împlinirea cu bucurie, fără de care nu se cuvine să intrăm în biserică. Dimpotrivă, vine omul plângînd şi oftînd, ca un sărac şi un dezbrăcat, ca un rebegit şi betejit, ca un rătăcit şi nemângâiat - şi iese alinat, împăcat, îmbunat, reîntregit şi încrezător, aşa încât nu mai poate spune decât, cu recunoştinţă, "Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!".
Îţi sugerez, Florine, când ţi se mai întâmplă să pui boii înaintea carului, să îţi aminteşti că tuturor ni s-a întâmplat să facem socoteli în mintea noastră şi să ne proorocim un viitor sumbru (că va fi rău la slujbă, că nu mă voi simţi bine, că voi fi în dezacord cu ceilalţi, că nu voi lua parte la bucuria generală) dar, trecînd peste această tentaţie, cu toţii am avut parte de surprize (unele se numesc minuni) care ne-au deprins, cu vremea, să mergem la slujbe mulţumind lui Dumnezeu că avem şansa, prilejul (alţii nu au sau nu mai au) indiferent în ce stare ne găsim înainte să pornim spre biserică sau atunci când intrăm în lăcaş.
Biserica e Arcă a salvării şi e Bolniţă, frate, nu e sală de bal unde se preumblă numai cei merituoşi, care îşi etalează galoanele şi pampoanele....:)
Aşa că să te duci mai des, frate, mai ales când te simţi însingurat şi te închipui fără haină de nuntă. O vei primi în dar, dacă inima ta e deja înveşmântată cu dorul de Hristos. Şi, oare, fiind botezat şi mâhnit de regretul unei vieţi nedepline, ca vameşul, nu ai deja îmbrăcămintea potrivită, bineplăcută Domnului?
Haide, curaj, în casa lui Dumnezeu nici un creştin nu rămâne singur!