[cristiboss56]

Răsfoind o carte având drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat întâmplător peste o istorioară petrecută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, acolo unde la acea vreme trăia stareţul Serafim. Sfântul este celebru pentru minunile săvârşite, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conversaţia cu Nikolai Motovilov, căruia i-a arătat ce înseamnă dobândirea harului Duhului Sfânt. Istorioara din carte se referă la un alt episod. Se spune că un călugăr de aici era lovit de melancolie, încât nu putea să se ridice de jos. Întâlnindu-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit“ de marele stareţ, care i-a înţeles suferinţa de îndată. Pedagog subtil, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tânăr cum să-şi depăşească neputinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Paraclisului Maicii Domnului:€žUmple de bucurie inima mea, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului€œ.
În toate ceasloavele, titlul Paraclisului e însoţit de indicaţia: €žSe zice la întristarea sufletului şi la vreme de nevoie€œ. Acest lucru e de la sine înţeles, mai ales că grecescul €žparaclisis€œ înseamn㠀žmângâiere€œ. Precum citim în numeroase alte rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în necazuri. Teostirict Monahul, presupusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijlocitoare către Hristos, lucru ce se datorează curăţeniei sale duhovniceşti şi trupeşti, pentru care a şi fost aleasă de Dumnezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.
După ce a cântat acest tropar, Sfântul Serafim a adăugat: €žNu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toate! L-a înviat pe Adam! A eliberat-o pe Eva! A biruit moartea!“ Părintele a făcut astfel o scurtă incursiune biblică a motivelor pentru care Maica Domnului poate umple de bucurie inimile. Numai dacă ne gândim că întreg universul a căpătat o altă lumină după Întruparea lui Hristos înţelegem că Maica Sa este pur şi simplu bucuria întruchipată. Privind la Fecioara Maria ţinând pe Prunc în braţe, nu vedem numai o icoană a maternităţii, ci totodată pe cea a curăţiei, a iubirii şi a smereniei. La venirea Arhanghelului Gavriil cu vestea cea minunată, ea a răspuns: €žIată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!€œ (Lc. 1, 38), şi astfel a primit „plinirea bucuriei€œ, care este Hristos, Care a biruit toate, inclusiv moartea şi a înviat pe Adam, aşa cum spunea stareţul din Sarov.
Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fecioare, anume că a pierdut grija păcatului, o expresie care trezeşte nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne îngrijim să evităm ceva - or, în acest caz este vorba despre exact opusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau îndeobşte negative: ele înfierau ceva, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până şi în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa liniile unei vieţi morale în acelaşi mod, îngrijind ca omul să nu păcătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le d㠀žporuncă nouă“ ucenicilor: să se iubească unii pe alţii (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui mai vorbise şi altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut exemplu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, care nu s-a mai îngrijit de treburile sale şi nici de cutumele sociale, ci a sărit în ajutorul celui rănit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, porunca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde grija păcatului. Având în faţă pe aproapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greşeală. Grija păcatului s-a pierdut şi a început grija dragostei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.
Comentând apologia iubirii din prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o omilie devenită celebră în literatura creştină. El arată cum orice faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: €žÎntr-un cuvânt, primeşte această scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine€œ (Augustin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parţi, VII, 8).