[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

Intr-o lume tot mai dezumanizata, in aparenta sub autoritatea psihanalizei, a statisticii si a masinii - cresti*nii trebuie sa reafirme urgent valoarea suprema a liberta*tii umane. In intregul univers nu exista nimic mai impor*tant decat optiunile libere facute de persoanele dotate cu ratiune si constiinta. Ca fiinte umane, desi suntem con*ditionati de mediul inconjurator si de motivatiile incon*stiente, nu le suntem niciodata sclavi neputinciosi. Ra*manem liberi. Dumnezeu ne-a instituit pe fiecare, aici pe pamant, imparati. Ne-a investit cu puterea de a stapani toate vietuitoarele (Fac. 1,28). Sa nu renuntam la aceasta imparateasca autoritate din lasitate sau lipsa de imagi*natie.

Libertate inseamna si diversitate si unicitate. In ma*sura in care suntem liberi, fiecare dintre noi manifesta chipul divin in maniera sa personala si absolut unica. Din aceasta cauza, fiecare fiinta umana are o valoare in*finita in unicitatea sa. Fiecare este un scop si nu mijlocul unui scop exterior. Cultura contemporana ne determina sa gandim in termeni stereotipi privind totul ca ceva ce ar putea fi masurat si clasat statistic sau chiar "progra*mat" informatic. Ca umanisti crestini vom avea numai de castigat rezistand acestei tendinte. Este de datoria noas*tra sa trecem fara incetare de la nivelul superficial la care fiintele pot fi clasate in categorii, la nivelul per*soanei autentice care nu este niciodata nici plictisitoare si nici previzibila.

Duhul Sfant ne-a creat pe toti liberi si pe fiecare diferit; dar numai sfintii, ca "pnevmatofori" ne reveleaza adevaratele calitati ale fapturii umane, dove*dind cea mai mare diversitate. Nu sfintenia e monotona, ci raul.

Faptura umana, creata dupa chipul dumnezeiesc, in*vestita cu constiinta de sine si puterea discernamantului moral, nu se multumeste doar sa locuiasca in lume si s-o foloseasca, cum fac celelalte vietuitoare, ci este capabila sa-L laude pe Creatorul ei si sa I-o reofere printr-un gest de multumire. Numai prin aceasta ofranda devine omul cu adevarat uman, adica o persoana cu totul diferita. Aceasta este cea de a doua dimensiune ce ne defineste ca oameni.

Domnul fie lăudat!

O mică reflecţie, mai întâi, pe tema psihanalizei - să fie iertat. Din câte cunosc, psihanaliza (teoria şi cura) nu subordonează pe om inconştientului ci, dimpotrivă, dezvelind conştient maşinaţiile inconştientului (a celui personal, pulsional şi individualist mai întâi, a universului guvernat de "principiul plăcerii" - cum spunea Freud), psihanaliza eliberează pe om de constrângerile interioare şi sporeşte libertatea alegerii conştiente, cu mai multă putere. A deveni conştient de propriile tendinţe ale fariseului lăuntric este deja un pas spre eliberare din hipnoza lui. Prin onestitate de sine, aşadar, prin actul retezării pactului cu confortul nevrotic al infantilismelor de tot soiul. Probabil, însă, că autorul acestui excelent text (mulţumesc, forever!) a făcut referire la ideologia repede încropită de adversarii omului care nu încetează să strice şi să deturneze de la scop toate lucrurile care încep bine, dumnezeieşte chiar. Dacă azi psihanaliza poate fi privită cu rezerve, motivul printre altele e imensul strat de noroi care i-a fost supraadăugat. O imensă propagandă antipsihanalitică a depreciat/denigrat pe Freud şi pe ceilalţi autori şi continuă şi azi, prin tot felul de voci autoritare (şi atât) să vândă gogoşi necunoscătorilor, profitînd de unele exagerări, poate, ale primilor psihanalişti precum şi de rezerva binecunoscută a omului dintotdeauna de a lupta cu sine însuşi împotriva bălegarului călduţ pe care şade strâmbătura din interior.
*

Da, cultura contemporană stimulează omul în toate chipurile să rămână ancorat în funcţionarea stereotipă, bazată pe scheme (rutine) şi nu pe reflecţia proaspătă, cu trezvie. A cunoaşte şi a fi omeneşte nu e totuna cu a rula scheme şi schemate cognitive, emoţionale, comportamentale. Dimpotrivă, punerea sub lumina interogaţiei permanente este omenească, deşi, ce-i drept, este şi un proces foarte obositor... Tocmai de aceea, spre a nu vedea pe om epuizat în munca de sine, în sisifica automuncire, Domnul a lăsat Biserica şi ajutorul cel nepreţuit - Harul prin relaţia oamenilor cu Duhul Sfânt. Care susţine şi nevoinţa ascetică şi starea de prezenţă, de aici decurgînd buna căinţă precum şi bucuria, recunoştinţa, pacea.

*
Accentul pus pe persoană, însă, ar putea alimenta duhurile individualismului. Perversul nostru amic ştie foarte bine cum să deturneze o însămânţare bună spre drumeagul bălăriei. Eu insist mereu, o fac şi acum, asupra faptului că persoana, dincolo de însuşirile unice şi originale, irepetabile (şi inimitabile!) prin care realizează o organizare lăuntrică şi o modalitate de adaptare, este univers relaţional. Relaţiile ne constituie! A te lipi de cineva e un act constitutiv al propriei realităţi personale! "Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti" nu se referă atât la vreo deducţie privind identitatea ta prin asemănare cu alţii ("cin se-aseamănă se-adună") ci, pur şi simplu, la faptul crucial că identitatea ta e alcătuită şi din alţii. Într-un anumit sens, cu totul propriu, eu înseamnă alţii, ceilalţi. Datul ontologic al fiecăruia e o ontologie în devenire realizată prin participare în relaţii interpersonale. În acest sens, comuniune euharistică înseamnă cu mult mai mult decât se expediază, schematic/formalist/formulistic, de obicei.

*
Lauda Domnului, recunoştinţa înving toate necazurile, toate pierderile şi toată suferinţa. A aduce recunoştinţă Bunului Dumnezeu e precum respiraţia: face posibilă şi întreţine viaţa, devenirea întru Fiinţă.

Doamne ajută!