[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

In toate razboaiele purtate de-a lungul istoriei s-au intimplat atrocitati si orori. Sunt diverse reguli, ce tin de umanitate, dar de foarte multe ori nu au fost respectate. Intr-un razboi cei mai multi vor un singur lucru: sa supravietuiasca, macat fizic, pt ca multi se intorc acasa mutilati dpdv psihic, nu isi mai revin niciodata datorita cosmarului prin care au trecut. De multe ori vedem idealist razboiul, vrem sa credem ca exista un sens in el,ca mai exista umanitate, camaraderie, onoare sau compasiune, in ciuda macelului care pare a le coplesi. De multe ori ele exista si redau speranta, in alte dati parca sunt complet acoperite de nenorocire. Citeam odata memoriile unui soldat din Primul Razboi Mondial si pivestea cum fusesera imbatati acasa cu discursuri patriotice,vise si povesti. Au plecat cu cantece pe buze, sarutari de la sotii si iubite, steaguri fluturand. Dupa primele atacuri, prin ploaie si mocirla, imaginea de acasa s-a spart in bucati: trupuri sfartecate,urina,voma si sange, membre zburand prin aer, raniti urland dupa mamele lor, cu trupul rupt in bucati,moarte,mizerie,sobolani,prizonieri ucisi si un groaznic sentiment al inutilitatii si fatalitatii. Totii ajunsesera cumva inerti, nu-i mai interesa cand mor, vroiau doar sa se termine, nu mai simteau nimic cand omorau un om, orice urma de umanitate parca disparuse. Intors acasa nu si-a mai revenit complet dpdv mental, nu s-a mai integrat niciodata in lumea din care plecase si in care se simtea un strain. Si-a petrecut restul vietii incercand sa inteleaga prin ceea ce trecuse, incercand sa gaseasca un sens, o justificare, idealismul dinaintea plecarii nemafiindu-i de folos. O poveste fara final fericit. Sunt victime care desi scapa cu viata nu isi mai revin si de care insasi societatea ajunge sa se fereasca, nestiind ce sa faca cu ei, dorind sa-i uite, ca pe o amintire deloc comoda.

Daca exista in razboi umanitate sau compasiune? Da. La fel cum exista si psihopati, dementi, masacre, orori si nenorocire. Razboiul este o nenorocire in esenta lui, nu are nimic nobil, oamenii incearca sa-i dea un sens pt a nu-si pierde mintile incercand sa gaseasca o explicatie pt toata nebunia lui. In tot acest iad numit razboi unii, Dumnezeu stie cum, reusesc sa ramana oameni. De multe ori sunt eroi anonimi, de care nu auzim niciodata. Razboiul nu are limita in atrocitati, dezlantuie tot ce-i mai intunecat.Linkul postat este doar un nou trist, dar repetabil, exemplu.

Aşa cred şi eu, în privinţa oribilelor întâmplări ale războiului nu am nici un dubiu. Problema pusă în discuţie, însă, era dacă în război e permis orice. Şi cred că nu. De pildă, când două armate stabilesc o zi de armistiţiu, nu e permis ca una din ele să încalce convenţia. Fiecare îşi cară morţii de pe câmpul de luptă etc.
Hai să ne amintim de nobleţe în istoria războaielor: îţi aminteşti de Troia? De nobleţea lui Priam etc. Dar despre complexitatea universului războiului în Pădurea Spânzuraţilor? Dar în romanele dure, realiste foarte, ale lui Camil Petrescu? Toate acestea demitizează anumite laturi ale războiulu şi ne arată că în război se confruntă tot oameni. Pentru unii e permis orice, pentru alţii nu. Atârnă de om, de fiecare în parte.
Din unii războiul scoate la iveală cele mai tenebroase conţinuturi. Din alţii, ies la iveală conţinuturi luminoase pe care nici ei nu le ştiau...
Războiul rămâne însă o monstruoasă manifestare a omului. Nu are rost să cosmetizăm nimic. Însă, de voim să nu devenim cu totul fiare în timpul războiului, cred că merită să credem că în război nu e totul permis. Altminteri nu mai văd cum putem să sperăm, măcar, că umanitatea noastră ar mai avea vreo licărire cât de mică în noi.

P.S. Şahul este un joc războinic, scopul fiind "uciderea" regelui. "Mat", în limba arabă (nu ştiu exact care din ele...:), înseamnă "regele a murit" - citeam într-o carte.... Ei bine, întrebat fiind de ce caută mereu calea cea mai scurtă spre victorie (adică spre uciderea regelui advers), Anatoli Karpov a răspuns: din respect pentru adversar. A întârzia victoria fie şi cu o mutare, când ar fi fost posibil să închei partida imediat dar nu ai voit să faci asta, e semn de patologie a caracterului, mai întâi (nu doar de lipsă de cunoştinţe). Un sadic, însă, nu ar încuviinţa deloc această idee...
Un alt campion mondial, Bobby Fischer, a mărturisit însă, la o conferinţă de presă: "Îmi place să zdrobesc eul adversarului!"... Deh, oameni şi oameni...