[AlbertX]

Extras din Boala si tămăduirea sufletului în traditia ortodoxă - Mitropolit Hierotheos Vlachos

Teologia nu este filozofie

... Stiti, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o multime de cărti despre aceste lucruri si am văzut că crestinismul a avut multă legătură cu filozofia si a dezvoltat-o chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca si alti Sfinti Părinti - a dezvoltat si mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic.

Am citit că, în învătătura Părintilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existentei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă siesi, ci este făcută să ajungă până la Cel ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană si personalitate, datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteti spune că teologia ortodoxă nu este si filozofie ?

- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptătită. Trebuie să dau câteva explicatii si să aduc unele clarificări necesare asupra pozitiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, si de aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înteleg atunci când spun că ortodoxia si teologia nu sunt filozofie.

Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în primul si în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de această descoperire. Iar aceia care au si alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie Teologul a spus în chip de cugetare că Părintii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip rationalist, ci în felul în care teologhiseau Sfintii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevărati teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.

Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie si teologie. Filozofia este odrasla ratiunii omenesti - adică ratiunea si silogismele definesc expresia si formularea conceptelor - pe când teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curătite a omului.

Descoperirea este primită întâi de către inimă, iar apoi ratiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un loc din Proorocul Isaia si în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie: "Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea si din Ierusalim pre cel tare si pre cea tare... pre judecător si pre prooroc si pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc si prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteste cele ce se pot întâmpla, folosindu-se de experienta sa practică". si continuă spunând că una este speculatia si altceva proorocia. Proorocul vorbeste în Duhul Sfânt, "nepunând nimic de la sine"; pe când prezicătorul sau gânditorul îsi foloseste inteligenta. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc si gânditor, "cât este de mare deosebirea între întelepciunea omenească si harul dumnezeiesc".

In graiul Sfintei Scripturi, proorocul si teologul sunt una. Se vădeste deci că este o deosebire uriasă între un teolog si un filozof, prin urmare si între teologie si filozofie. Desi au studiat filozofia vremii lor, Părintii Bisericii au urmat totusi o metodă diferită spre a dobândi cunoasterea lui Dumnezeu. Iar metoda a fost cea isihastă.

O deosebire grăitoare între eretici si ortodocsi a fost si încă este faptul că ereticii foloseau filozofia spre a înfătisa problemele de credintă, pe când Sfintii Părinti au folosit Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două traditii au existat întotdeauna. O traditie era filozofică, întemeiată pe ratiune, fiind înfătisată de toti ereticii care au încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă traditie era isihastă, iar Sfintii Părinti se cuprind în ea.

Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelasi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînteles. Deci încercând să rezolve problema, Savellie vorbeste despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare: adică acelasi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ si ca Sfântul Duh în viata Bisericii, însă în acest fel desfiinta modul de existentă personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi. Sfintii Părinti aveau descoperirea si experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar si treimic.

Ei si-au exprimat experienta păstrând termenii folositi de eretici, după ce mai întâi i-au curătat si le-au dat alt continut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinta gândirii de a-L cuprinde si a-L înfătisa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este "Golgota" si "crucea" cunoasterii omenesti, dar si a ratiunii umane.

Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul si întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "Dumnezeu este împărtit, dar neîmpărtibil... El este unit în chip împărtibil". si apoi încheie spunând: "Din această pricină, atât împărtirea, cât si unirea sunt un paradox". Sfântul Thalassie scrie acelasi lucru: "Monada miscându-se către triadă rămâne monadă; iar triada adusă din nou la monadă rămâne triadă; ceea ce este un paradox". Cum poate fi o astfel de Descoperire formulată în chip filozofic si înteleasă intelectual ?

Se pot folosi termeni filozofici pentru formularea ei, totusi ea nu poate fi înteleasă intelectual. Incă o dată Părintii au dat de rusine judecata omenească si au trecut dincolo de filozofie prin teologia apofatică si exprimarea apofatică. Sfântul Grigorie Teologul spune în chip grăitor: "Pre Dumnezeu este cu neputintă a-L tâlcui si încă mai cu neputintă a-L gândi". După o astfel de afirmatie, cum ar mai fi cu putintă omului să-L exprime si să-L conceapă pe Dumnezeu ? Nu mai rămâne loc de speculatii dialectice.

Sfântul Grigorie Palama învată că nu putem face speculatii dialectice despre Dumnezeu, putem avea doar postulate primite prin Descoperire. Toti Sfintii Părinti critică filozofia vremii lor si o resping. Sfântul Vasile cel Mare se leapădă de filozofie si deplânge timpul pierdut cu dobândirea întelepciunii lumesti.

Ceea ce ati pomenit mai înainte despre termenul persoană este adevărat. Sfintii Părinti l-au adoptat, i-au dat ontologie, identificându-l cu termenul ipostas si, fireste, cu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. însă, făcând aceasta, nu filozofau, nici nu încurajau filozofia. De altfel, exemplul dezvăluie neputinta filozofiei de a-L tâlcui pe Dumnezeu. Pentru aceasta era nevoie de o altă pozitie privilegiată. Sfintii Părinti - trebuie limpezit din nou - nu lucrau filozofic, socotindu-se filozofi, ci aveau trăire pe care apoi o înfătisau în termenii vremii lor, umplându-i cu o nouă viată. si nu au făcut-o pentru că ar fi fost necesar credintei, ci fiindcă apăruseră ereticii care încercau să strice credinta.

Primii crestini stiau foarte bine că în Vechiul Legământ există Dumnezeul descoperit (Iahve), care este Cuvântul dinainte de întrupare, si Dumnezeul ascuns (Elohim). De asemenea, trăiau prezenta Duhului Atotsfânt. Nu era loc de confuzie. în drumul său spre Damasc, Apostolul Pavel a primit marea descoperire că Dumnezeul Vechiului Legământ este Iisus si astfel, fiind în starea de vedere dumnezeiască, a identificat pe Iahve din Vechiul Legământ cu Hristos pe Care-L prigonea. Mai târziu, gnosticii au sustinut că Dumnezeul Care se înfătisează în Vechiul Legământ, Care a zidit lumea, este un Dumnezeu inferior.

Dumnezeu este unul, o singură fiintă si un singur ipostas. În acest caz, spre a răspunde ereticilor mo-narhieni care au formulat o astfel de învătătură întemeiată pe propria judecată, Sfintii Părinti au spus că Dumnezeu este o fiintă si trei ipostasuri - trei persoane. Nu au făcut-o spre a face să înainteze filozofia vremii lor sau pentru că erau filozofi, ci, teologi fiind, voiau să înlăture marea ispită de care era pândită filozofia. Astfel au răspuns filozofiei. Nu erau filozofi, asa cum nu erau nici psihologi, sociologi sau chiar moralisti etc. Erau Părinti ai Bisericii, adevărati păstori, care păstoreau în chip teologic si teologhiseau pastoral.