[tot-Laurentiu]

Deşi în discuţiile liberale, chiar cele creştine, se vorbeşte despre adevărurile eterne, despre credinţă, despre demnitatea umană, despre civilizaţia creştină, totuşi termenii respectivi şi-au pierdut semnificaţia teologică. Mulţi dintre cei care aparţin instituţiilor academice, guvernului şi ştiinţei, dorind să spună că sunt în pas cu vremea, nu cred sau nu pot să creadă pe deplin în învăţătura adevărului absolut şi nu acceptă Persoana lui Iisus ca Răscumpărător al lumii. Mentalitatea modernă nu poate admite un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că Acesta nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul timpurilor noastre se vede nevoit să-şi creeze un nou dumnezeu modelat după concepţiile gândirii moderne. La începutul acestui capitol s-a arătat că stoicismul şi pelagianismul au influenţat gândirea carteziană modernă.
Decartes dezvoltă şi creează noua fiinţă dumnezeiască, ce nu este o fiinţă personală, ci un dumnezeu-idee născut în mintea trufaşă a omului. Un astfel de zeu nepăsător faţă de oameni, neputincios de a interveni în lume, mai slab decât oamenii care l-au inventat, nu este un zeu durabil, ci unul al absurdului, unul care nu există. Consecinţele unei astfel de concepţii despre Dumnezeu duc la ateism. Pentru creştinul zilelor noastre este mult mai comod să accepte existenţa unei divinităţi, la nivel intelectual, care nu-i dă bătaie de cap, decât să nege divinitatea respectivă. Există două forme principale în care se manifestă această necredinţă: liberalul protestant şi umanistul. Şi pentru unul, şi pentru altul, perspectiva vieţii viitoare nu există, iar dacă se gândeşte la ea, este redusă la o proiecţie de natură emoţională. Nefiind viaţă veşnică pentru liberalul umanist sau protestantul anarhic, totul este permis. Poate fi numită această nouă filozofie a vieţii un nou stoicism umanist, ce neagă ca şi vechiul stoicism pe Dumnezeu şi, implicit, nemurirea.

Filozofia modernă prin vocea lui Decartes uită de comuniunea omului cu Dumnezeu şi cu aproapele, plasându-se în cercul unui individualism periculos. Cogito-ul cartezian vrea să demonstreze că omul poate ajunge la cunoaşterea de sine, fără Dumnezeu, însă
Decartes nu a putut găsi în sine decât golul tău raţional şi nicidecum comuniunea de iubire cu Dumnezreu şi cu aproapele. Această concepţie autonomă despre om şi lume este rezultatul naturalismului păgân, din care s-a născut iluminismul. M. Scheler arată că: Filozofia secolelor XVIII şi XIX a privit în mod strâmb umanitatea, ca formă abstractă în care toţi oamenii au aceeaşi esenţă raţională".

Afirmarea autonomiei raţionale promovate de sistemele gândirii moderne se reflectă în gândirea lui Kant care spune: ...transcendenţa lui Dumnezeu ţine de subiectivitatea fiecărui individ, iar persoana se reduce la o situaţie tranzitorie, indiferentă; o astfel de situaţie duce la impersonalism. Omul cartezian, zămislit după modelul lumii, fără intervenţia lui Dumnezeu, îl va inspira pe Kant în construirea omului moral, descris matematic, un împlinitor automat al exigenţelor raţiunii critice şi practice.

Ultimele cuvinte citate sintetizează cel mai bine individualismul şi autonomia omului faţă de Creator şi indiferenţa sa faţă de mântuire. Consecinţa nefastă asupra omului constă în dobândirea unui universalism fără limite, în care omul nu se mai găseşte pe sine, golirea persoanei umane de existenţa sa spirituală şi lipsa posibilităţii legăturii cu Dumnezeu.
.................................................. .................................................. ...

Etape ale mişcării nihiliste moderne

Eliminând pe Dumnezeu din creaţie şi încercând să definească omul peintr-o funcţie a acestuia, raţiunea (la Decartes şi Kant), voinţa (la Marx şi Nietzsche), instinctul (la Freud), antropologiile moderne, seculariste, au derapat spre ideologii reducţioniste, cu efecte dramatice asupra omului, care au justificat abuzurile faţă de fiinţa umană şi care au luat forme de rasism, conflictele sociale şi subjugarea omului faţă de sisteme economice. De-a lungul timpului, Mişcarea nihilistă a cunoscut unele etape de dezvoltare care se regăsesc sub forma unor curente ideologice în liberalism, realism, vitalism şi nihilismul distrugerii.

Liberalismul. Prima fază a nihilismului modern este liberalismul, în care sunt păstrate anumite elemente ale Vechii Ordini, dar fără valoarea pe care le aveau anterior. În gândirea teologică creştină, primul adevăr este Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului care îşi are existenţa şi finalitatea în El Însuşi, Proniatorul tuturor, care nu depinde de nimic din afara Lui, spre care ţintesc toţi oamenii, totul fiind orientat spre El, ca finalitate. Un asemenea Dumnezeu nu poate fi acceptat de către mentalitatea lumii moderne. Liberalismul este prima fază în care nihilismul relativizează Adevărul Absolut. Dumnezeul pe care îl mărturisesc liberalii Nu este o Fiinţă dumnezeiască, ci o idee, care este indiferent faţă de om, incapabil să intervină în lume, este un Dumnezeu mai slab decât oamenii care l-au inventat. Dumnezeu personal şi absolut, Dumnezeu Tatăl, arché, principiul monarhiei în Sfânta Treime, ce din dragoste trimite pe Fiul Său în lume, Care poate fi cunoscut prin credinţă lucrătoare prin iubire, nu mai poate di acceptat de către omul de astăzi. Omul contemporan care şi-a pierdut credinţa în adevăratul Dumnezeu caută să-şi construiască un nou dumnezeu croit după măsura sa, un dumnezeu adaptat exigenţelor sale, care în final este un Dumnezeu mort. Această idee apare pentru prima dată la Decartes, apoi o regăsim în deismul iluminist şi se va maturiza în idealismul german. Liberalismul derivă direct din umanismul Renaşterii. Formele principale de manifestare ale acestei credinţe liberale sunt protestantismul şi umanismul.

Credinţa în Dumnezeu pe care o mărturiseşte liberalul este considerată una printre altele, relativă, ce nu are puterea transfiguratoare şi care într-o anumită împrejurare poate fi interpretată de fiecare individ la nivel personal. În măsura în care existenţa şi prezenţa lui Dumnezeu sunt relativizate, atunci toate realităţile sau sistemele de valori ale unui neam credinţa, tradiţiile, educaţia tradiţională devin piese de muzeu, nu sunt importante pentru existenţa umană. Liberalul, omul umanist închis oricărei transcendenţe, este omul care şi-a pierdut credinţa, iar pierderea credinţei înseamnă sfârşitul acestei ordini.

Realismul. Realiştii trec de la idiferenţa liberalismului către ostilitatea faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, declarând credinţa într-un dumnezeu al naturii, al ştiinţei, al materialismului istoric şi ştiinţific. Acest tip de nihilism nu respectă nimic, nu se pleacă în faţa niciunei autorităţi dumnezeieşti, nu acceptă credinţa, judecă totul pe baza ştiinţei pe care o ia drept adevăr absolut şi exclusiv. Pentru realist nu există lucruri ultime, nu se vorbeşte despre dumnezeiesc sau spiritual, pentru că tot ceea ce se vede există, cele nevăzute sunt închipuiri. Realistul încearcă să aşeze valorile lumii acesteia deasupra adevărului. Dacă pentru creştin Dumnezeu este în toate, în schimb, realistul nu vede decât rasă, sex sau mijloace de producţie. Marxismul, freudismul, darwinismul, nazismul şi comunismul sunt teorii tipice ale acestei viziuni materialiste asupra existenţei.

Vitalismul. Acesta este în opoziţie atât cu liberalismul, cât şi cu realismul, se dedică unei căutări de altă natură, reduce totul la experieţă şi senzaţii subiective. Mişcarea vitalistă a luat iniţial forme, precum: simbolismul, ocultismul şi diferite filozofii evolutive şi mistice. Vitalismul consideră creştinismul demodat şi obtuz. Prin gânditori precum Nietzsche, care afirmă moartea lui Dumnezeu, au început să apară primele umbre asupra Europei. Vitalismul manifestă o ostilitate făţişă faţă de orice doctrină sau instituţie stabilă căutând refugiu în iluminare uneori la întâmplare, aşa cum este cazul budismului Zen. Vitalismul este ultimul stadiu al nihilismului, etapă în care nihilismul însuşi va dispărea; din acesta decurge ultima etapă, adică nihilismul distrugerii, distrugerea Vechii Ordini. (Pr. dr. Pompiliu Nacu / Ereziile primelor opt veacuri crestine si dainuirea lor la inceputul mileniului trei) - Mai multe despre raţionalism se poate citi aici.