[CristianR]

Găsesc potrivit să adaug aici un cuvânt al Avvei Dorotei, pe care ar trebui să-l avem în minte mai ales atunci când relațiile dintre noi devin tensionate: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură [...]. Adevărul vă zic, că de se va ispiti (cerceta) cineva cu de-amănuntul și cu frică de Dumnezeu, se află pe sine vinovat și că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori și cu chipul. Iar de i se va părea că cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate și i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcate ce a făcut și nu i s-a întâmplat atunci scârbă se cuvenea a fi gata a primi întristarea. [...] Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuțiciune, din care, dând cineva cu o pietricică și spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățește și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patimă avea în sufletul său și nu o simțea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieși din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.”