[cristiboss56]

Încredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”. Acelaşi lucru se regăsește şi în rugăciunea pe care o zice preotul în taină: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem…”.
Ţie, Doamne, Ţi le lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.
Părintele Porfirie