[Ioan_Cezar]

Aflat într-o asemenea situaţie, deloc simplă sau facilă, profesorul se vede dintr-odată pus în faţa unor probleme deosebit de complexe şi uneori extrem de dificile. Aşteptările faţă de el sunt mari. Alteori disproporţionat de mici (de pildă, astăzi în licee chimia sau fizica sunt discipline considerate inutile de tot mai mulţi elevi şi părinţi, ca să nu mai pomenesc psihologia şi religia care abia mai sunt tolerate). Accentul e pus pe "a şti" (profesorul e un "ştie-tot"), iar nu pe "a fi". Noi formăm mulţime de ştie-tot, olimpici şi oameni cu note mari, cu mulţime de diplome (puţin importă dacă sunt şi plagiatori), dar oameni?... Pe aceştia cine îi formează? Cine se ocupă de "şcoala în care devii om"?

Iar dacă mai vorbim şi despre modul cum e remunerat profesorul şi despre câte i se mai pun în cârcă, uneori cu dreptate însă de multe ori pe nedrept, dureros de nedrept... atunci ce rămâne să facă profesorul? Ce îl mai poate ajuta cu adevărat? Neuitînd şi faptul că are şi el o familie, un soţ, o soţie, unul sau mai mulţi copii, părinţi, rude, alte grupuri faţă de care are unele îndatoriri sau obligaţii etc.

Eu am găsit mereu un singur răspuns la aceste dileme şi la multe altele pe care nu le-am înşirat aici. Există o singură soluţie, fără de care profesorul e neputincios şi chiar distructiv, foarte distructiv, cu consecinţe pe termen lung asupra destinului elevilor. Există o singură soluţie din care, abia apoi, pornesc toate celelalte şi pe care se sprijină mereu toate demersurile dascălului. Această resursă inepuizabilă şi mereu salvatoare şi aducătoare de mari frumuseţi în profesia de dascăl este, ei bine, doar iubirea. Iubirea de elevi, iubirea de micuţii oameni care vor deveni (şi cu ajutorul dascălilor) oameni mari, oameni buni, oameni sănătoşi, oameni inteligenţi, informaţi, adaptabili şi pregătiţi să înfrunte cu bunătate şi dăruire viaţa. Iubirea de lumina educaţiei, flacăra dragostei de oameni, de educaţie, de învăţare şi de creaţie, de a fi împreună solidari către şi întru omenescul din om. Şi această iubire, pentru a nu cădea sau pentru a nu fi atât de rănită încât uneori să se retragă ori să se stingă, are ea însăşi nevoie să fie întărită de o altă iubire: iubirea de Hristos prin care, aşa cum adeseori aflăm şi poate constatăm noi înşine, îşi face loc însăşi Iubirea în viaţa dascălului. Năzuind la iubire, preţuind-o ca pe bunul cel mai de preţ, iubirea dascălului este purtată mereu de Iubirea lui Hristos. Şi aşa rezistă dascălul la toate necazurile, aşa se trece el prin viaţă, printre copii şi oameni, aşa rămâne el în amintirea multora ca un reper luminos şi bun, ca un grăunte de nisip ziditor al temeliei omului din om. Dumnezeu să îi lumineze pe dascăli, să îi ajute şi să îi ocrotească pentru ca aceştia să deprindă iubirea şi să se facă purtători şi mesageri ai ei pretutindeni unde sunt chemaţi printre elevi şi oameni.