[Ioan_Cezar]

"Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate."
(Din linkul oferit de Mihaela)

Cred că aici e într-adevăr surprinsă o notă esenţială a vieţii în Biserică. Cine a cunoscut ambele ipostaze (a însingurării respectiv a comuniunii) e lămurit de adevărul afirmaţiilor P. Pruteanu.
Comuniunea duhovnicească nu se reduce numai la a rosti rugăciuni împreună cu fraţii de credinţă, la a cânta sau la a face diverse activităţi împreună. Însă aceasta e temelia, e partea foarte concretă de care avem nevoie ca să nu simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi că am zburat deja prin ceruri...:)
Concreteţea simţită a acestor acte comune, a celor săvârşite în comuniunea liturgică, ne ajută să frânăm tendinţa uneori poate foarte puternică de a ne izola în închipuire şi părere de sine. Noi încropim cu uşurinţă lumi imaginare pe care le luăm drept "adevăr". Aşa suntem noi, oamenii, se pare...
Greu le-o fi celor care trăiesc în alte ţări, între oameni de alte credinţe, fără biserici de-ale noastre... Greu trebuie că le este dar mi se pare că nouă celor de acasă ne e şi mai greu din moment ce, în ciuda nenumăratelor lăcaşuri de cult din jurul nostru şi a numeroaselor comunităţi parohiale, mulţi dintre noi ne menţinem în izolare, din varii motive... Cred că tocmai aceasta ne aduce multă suferinţă şi lungi perioade de uscăciune şi sterilitate. De-ar fi, măcar, o suferinţă cu valoare pedagogică... Care să ne convingă, adică, odată pentru totdeauna că nu câştigăm nimic din prelungirea stării de izolare. Şi care să ne redea încrederea în rostul vindecător şi sfinţitor al comuniunii sufletelor care alcătuiesc viaţa de credinţă.
Doamne ajută!