[dobrin7m]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

"Pocăinţa porneşte dintr-o pornire interioară şi personală a omului, dar rezultatul ei depinde de capacitatea omului de a se integra în comunitatea euharistică. Retragerea pustnicilor pentru lucrarea pocăinţei nu seamănă, ba chiar este contrarie, izolării omului modern. Izolarea duce la păcat şi la aprofundarea păcatelor în om, pe când deschiderea prin iubire către Dumnezeu şi către oameni, vindecă şi transfigurează natura umană, readucându-l pe om în comunitatea euharistică în care s-a integrat prin botez şi trebuie să rămână până la moarte şi chiar după moarte. Nu este posibil ca omul să-şi construiască propria relaţie cu Dumnezeu, ocolind Biserica şi izolându-se de ea. Omul cade din cauza izolării sale, dar se pocăieşte numai prin integrare în Biserică, căci şi Biserica este într-o permanentă stare de pocăinţă. Ea zilnic, de sute de ori, strigă „Doamne, miluieşte”, iar Dumnezeu, iubindu-şi Mireasa care stă curată înaintea Lui, îşi revarsă harul Său sfinţitor. Acest har este capabil să spele necurăţia oricărui membru al Bisericii, dacă aceştia vor să fie fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii. Iată de ce, în sec. III, scriitorul latin Lactanţiu (despre care am mai amintit), considera că pocăinţa adevărată e posibilă doar în Biserică şi aceasta este una dintre caracteristicile Bisericii adevărate."
(Din linkul oferit de Mihaela)

Cred că aici e într-adevăr surprinsă o notă esenţială a vieţii în Biserică. Cine a cunoscut ambele ipostaze (a însingurării respectiv a comuniunii) e lămurit de adevărul afirmaţiilor P. Pruteanu.
Comuniunea duhovnicească nu se reduce numai la a rosti rugăciuni împreună cu fraţii de credinţă, la a cânta sau la a face diverse activităţi împreună. Însă aceasta e temelia, e partea foarte concretă de care avem nevoie ca să nu simţim că ne fuge pământul de sub picioare şi că am zburat deja prin ceruri...:)
Concreteţea simţită a acestor acte comune, a celor săvârşite în comuniunea liturgică, ne ajută să frânăm tendinţa uneori poate foarte puternică de a ne izola în închipuire şi părere de sine. Noi încropim cu uşurinţă lumi imaginare pe care le luăm drept "adevăr". Aşa suntem noi, oamenii, se pare...
Greu le-o fi celor care trăiesc în alte ţări, între oameni de alte credinţe, fără biserici de-ale noastre... Greu trebuie că le este dar mi se pare că nouă celor de acasă ne e şi mai greu din moment ce, în ciuda nenumăratelor lăcaşuri de cult din jurul nostru şi a numeroaselor comunităţi parohiale, mulţi dintre noi ne menţinem în izolare, din varii motive... Cred că tocmai aceasta ne aduce multă suferinţă şi lungi perioade de uscăciune şi sterilitate. De-ar fi, măcar, o suferinţă cu valoare pedagogică... Care să ne convingă, adică, odată pentru totdeauna că nu câştigăm nimic din prelungirea stării de izolare. Şi care să ne redea încrederea în rostul vindecător şi sfinţitor al comuniunii sufletelor care alcătuiesc viaţa de credinţă.
Doamne ajută!

Ma bucur mult ca ai subliniat acest aspect. Si este de asemenea foarte important pentru ca fiecare om care traieste pocainta si care incearca sa inainteze pe aceasta cale ajunge la un moment dat la acest prag, cand oscileaza intre comuniune si insingurare, sau izolare. Ajunge la momentul in care vede in comuniunea din Biserica aspectele exterioare si deci pe oamenii care raman agatati in aceste aspecte si atitudini exterioare si astfel decide o retragere, o izolare. Aici intervine pragul ce urmeaza sa il treaca. Unii depasesc acest prag , altii nu. Si aici vine si ispita. Vazand comuniunea lui cu Dumnezeu , legatura lui personala cu Dumnezeu, chiar Harul simtit, ajung sa se izoleze , sa se retraga chiar si pana la nivelul de a nu mai merge la Biserica (unii continua sa mearga la Biserica insa devin sobrii, rigurosi, inchisi si uneori netoleranti). Sunt foarte multe cazuri de persoane care au inaintat duhovniceste si care au cazut in ispita aceasta , crezand ca rugaciunile personale, chiar viata crestineasca traita in intimitatea sa si in spatiul sau personal sunt suficiente. Insa , pe negandite, acestia de fapt au cazut in inselare. Au fost prinsi in propriile lor inchipuiri si pareri de sine. Caci aceasta atitudine nu este altceva decat mandria de sine.
Ei bine, cand ajungi la acest moment, trebuie sa te smeresti, si aceasta o faci , doar plecand capul si mergand la Biserica , acolo, in genunchi in fata duhovnicului, sa marturisesti acest gand de mandrie. Sa mergi la Biserica , si acolo , alaturi de ceilalti asa cum sunt, sa te bucuri de Sfanta Liturghie, este si aceasta o smerenie, a fi langa ceilalti , a-i intelege, a-i simti, a-i asculta, a-i privi.

Deseori, in acesti ani de cand sunt la Londra am fost ispitita astfel. Insa m-am tinut ca scaiul de un singur gand: fara Tainele din Biserica, fara Sfanta Liturghie nu atingi smerenia. Si fara smerenie nu reusesti. La toate gandurile ispititoare am pus gandul acesta.

Apoi am incercat sa inteleg comuniunea. Da, comuniunea nu inseamna un fel de spovedanie fata de ceilalti credinciosi ci inseamna dragostea si iubirea. Unii oameni inteleg comuniunea ca un fel de spovedanie: povesteste despre tine, hai spune-ne ce-ai mai facut, ce suferinte ai, etc. Ne rugam impreuna , dar ne si spovedim unii altora asa inteleg unii oameni comuniunea. Iarasi aici imi vin in minte cuvintele duhovnicului: la toti sa spui: sunt bine Slava lui Dumnezeu. Arata veselie, impacare si dragoste si e suficient sa fii in comuniune cu ceilalti. Fi ajutatoare cat sta in puterile tale.
Ei da, cu cat te plangi mai mult cu atat mai departe esti de Dumnezeu, cu cat ai gasit impacarea si linistea cu atat esti mai aproape de Dumnezeu.
Comuniunea trebuie sa fie in Duh Sfant nu in duh lumesc. Rugaciunea in Duh dar si comunicarea in Duh. Acum inteleg de ce duhovnicul imi spunea: vorbiti prea mult, fiti mai tacuta, fiti atenta la vorbirea in desert.

Exista interiorul nostru adevarat la care sa luam aminte, dar acesta trebuie sa fie plin de Dumnezeu si atunci nu mai este in izolare caci nu are cum sa nu razbata in afara catre ceilalti, iubirea care face comuniunea sa existe.

Trebuie sa Il gasim pe Hristos , sa ne umple inimile si astfel izolarea va disparea.

Cred ca ar fi binevenit deschiderea unui topic nou, despre comuniunea in Biserica , ce intelegem noi prin comuniune si cum trebuie sa fie ea ca sa sporim duhovniceste. Sa dezbatem subiectul acesta izolarea, si semnele care ne arata clar ca suntem niste izolati si prinsi in propriile noastre pareri de sine.
Rigurozitatea unora fata de cei care incalca canoanele ajungand astfel sa fie numiti de acestia ultraortodocsi sau habotnici, este semn de izolare?