Când punem problema suferinței cumplite a unor nevinovați și de ce Dumnezeu nu intervine pentru a o înlătura, cred că cel mai bine înțelegem dacă privim către felul în care însuși Dumnezeu a suportat-o când a luat trup de om. Este adevărat că dacă Hristos L-ar fi rugat pe Tatăl să intervină pentru a-l apăra de prigonitori, ar fi făcut-o, dar noi n-am mai fi avut parte de mântuirea dată prin jertfa Sa. Însă chinurile la care a fost supus din partea oamenilor s-au datorat răutății acestora, nu voii Tatălui, venită din alegerea lor liberă de a se despărți de Dumnezeu și de a se face slujitori duhurilor răutății.
Din felul în care Hristos s-a comportat în lume vedem că a fost ca un intrus într-o lume a diavolului, în lumea ce purta în sine toate consecințele căderii. A venit ca un pescar, smulgând din ghearele satanei pe câțiva, plătind preț scump pentru aceasta, și nici cei salvați nefiind scutiți de a simți pe pielea lor sfâșierea produsă de aceste gheare ale vrăjmașului, care nu-i vrea cu niciun chip scăpați.
Dumnezeu ar putea într-o clipă să își impună legea în lumea noastră; ar putea, cum spunea Hristos, trimite legiuni de îngeri; ar putea să nimicească orice împotrivire față de voința Sa cea bună. Dar nu o face și nu a făcut-o niciodată în istorie, scandalizându-ne mereu pentru că acționează cu totul altfel decât am acționa noi. Nici acum nu putem pricepe de ce a venit în lume smerit și vulnerabil, blând și cucerind doar prin cuvânt, în loc să vină cu putere și cu sabie, așa cum s-ar cuveni Unuia care are puterea deplină.
În toată istoria biblică, însă, vedem că ceea ce a dorit Dumnezeu a fost să nu stânjenească libertatea omului cu nimic, pentru că anulându-i libertatea de a alege i-ar anula chiar iubirea, care nu poate veni decât dintr-o alegere cu totul liberă. De aceea El așteaptă să fie chemat, nu dă niciodată buzna, așteaptă să fie poftit, să i se deschidă ușa.
Atunci când cineva, aflat într-o suferință mare Îl cheamă, se poate întâmpla ca, chiar dacă nu-i înlătură suferința, să-i dăruiască prezența Sa, făcându-l ca tocmai în acea durere să Îl simtă mai aproape și să cunoască adevărata fericire, după cum știm de la N. Steinhard, spre exemplu.
Prin urmare, atunci când un nevinovat este violat și nimeni nu-l trăznește pe violator, deși mulți Îl acuză pe Dumnezeu pentru neintervenția Sa, ori consideră că, fiind absent într-un astfel de moment înseamnă că este absent tot timpul și, de fapt, aceasta este dovada că nici nu ar exista, El este, de fapt, unit cu cel agresat, bătut, violat, mai ales dacă acesta Îl strigă. Este un Dumnezeu paradoxal, care nu se face cunoscut prin putere, ci printr-o extrem de mare delicatețe și blândețe, pe care noi n-o putem înțelege și o condamnăm adesea.
|