Frica de Dumnezeu și frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una și aceeași atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre țeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învățătura Sfinților Părinți, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ți-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ți-e frică de Dumnezeu; și, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinții Părinți spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălășluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).
Jean Claude-Larchet
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|