[cristiboss56]

Articol publicat în limba germană (Die orthodoxe Spiritualität mit einigen Beispielen aus der rumänischen Tradition) în vol. coord. de Hermann Schoenauer, Spiritualität und innovative Unternehmensführung, Stuttgart: Kohlhammer 2011, pp. 262-284

Introducere

În Bisericile apusene, cu deosebire în Biserica Catolică, fiecare congregaţie, ordin sau fraternitate religioasă are spiritualitatea sa proprie. Astfel întâlnim o spiritualitate specifică benedictinilor, o alta proprie cisterţienilor, alta a carmeliţilor, a micilor surori ale lui Iisus, a diferitelor fraternităţi, a mişcărilor harismatice etc…. şi chiar o spiritualitate a laicilor. Desigur că este vorba de aceeaşi spiritualitate creştină, dar cu accente diferite potrivit scopului pe care fiecare grupare îl are în vedere. Apariţia diferitelor „spiritualităţi” este rezultatul dezvoltării istorice a creştinismului apusean care are în vedere sufletul omului, dar, mai ales, trupul şi viaţa aceasta pământească, pe care încearcă să le desăvârşească. Se ştie că spiritul occidental este juridic, raţional şi foarte pragmatic. Aici totul trebuie să fie exact, precis şi în bună rânduială. Numai aşa lucrurile evoluează. Orientarea fundamentală este aceea a organizării şi transformării lumii prezente.
În Răsărit, spiritul creştin, predominant ortodox, are o altă orientare, moştenită din Tradiţia iudaică şi din antichitatea greacă. Orientalii sunt, în general, mai introvertiţi, mai sentimentali, mai puţin practici şi mai detaşaţi de lumea aceasta. De aceea şi spiritul creştin (ortodox) este mistic, speculativ şi orientat spre lumea cealaltă. „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea care va să fie” (Evrei 13, 14).

Ortodoxia se caracterizează printr-o mare unitate în viaţa ei canonică, liturgică, ascetică şi teologică. Iar spiritualitatea ortodoxă care este sinteza vieţii Bisericii, adică a vieţii în Hristos şi în Duhul Sfânt, este tot atât de unitară. În Ortodoxie nu se vorbeşte de spiritualitate la plural. Spiritualitatea este una pentru toţi credincioşii Bisericii: laici, monahi sau clerici. Şi aceasta pentru că spiritualitatea urmăreşte transformarea lăuntrică a omului, sfinţirea sau desăvârşirea lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur zice că atunci când Hristos porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este!” (Matei 5, 48), se adresează tuturor, indiferent de starea lor socială sau de funcţia pe care o au în Biserică şi că toţi trebuie să atingă aceeaşi măsură a desăvârşirii. Viaţa creştină înseamnă un efort permanent de asemănare cu Hristos „până ce vom ajunge toţi… la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Efortul sau asceza care se cere pentru urmarea lui Hristos până la identificarea cu El este expresie a credinţei care nu înseamnă doar ataşamentul intelectual la opera de mântuire a lumii realizată de Hristos prin moartea şi învierea Sa, ci însuşirea acestei mântuiri în viaţa personală tocmai prin efortul de identificare cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

În cele ce urmează voi încerca să fac o sinteză a spiritualităţii ortodoxe, iar apoi să prezint specificul spiritualităţii româneşti prin câteva exemple concrete: viaţa Sfinţilor martiri Brâncoveni, viaţa Sfântului ierarh Calinic de la Cernica şi lucrarea Cenaclului (Asociaţiei) „Rugul aprins”, o încercare de răspândire a spiritualităţii isihaste în rândul mirenilor, îndeosebi al intelectualilor.