[cristiboss56]

1. Ce înţeleg ortodocşii prin viaţă duhovnicească sau spiritualitate?

Termenul de „spiritualitate” vine de la latinescul „spiritus”= suflare şi ne trimite la suflarea creatoare a lui Dumnezeu prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”(vezi Geneză 2,7). Dumnezeu creează lumea numai prin cuvântul Său, pe om însă îl face „după chipul şi asemănarea Sa” (Geneză 1, 26), printr-o lucrare specială, modelându-l din pământ şi insuflând asupra lui Duhul Său prin care omul devine „fiinţă vie” sau „suflet viu”. Fără suflarea creatoare a lui Dumnezeu, deci fără Duhul Lui, omul nu poate exista. Deşi animalele au şi ele un suflet care le întreţine viaţa, nu au suflarea lui Dumnezeu, adică pe Duhul Sfânt care să le facă apte pentru o viaţă spirituală superioară. Numai omul este făcut ca să participe conştient la viaţa lui Dumnezeu, prin prezenţa Duhului Sfânt în el încă de la crearea (naşterea) sa.

Prin „spiritualitate” înţelegem tocmai participarea liberă şi conştientă a omului la viaţa lui Dumnezeu Care este comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Participarea la viaţa Sfintei Treimi priveşte omul în unitatea componentelor sale: trup, suflet şi duh. „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23). Sfinţirea vine numai de la Dumnezeu; nimeni nu se poate sfinţi pe sine însuşi prin forţele sale proprii, după cum nici-o creatură nu ne poate sfinţi. Numai Duhul Sfânt, pe care Biserica îl numeşte „Sfinţitorul”, sfinţeşte pe om şi creaţia. Însă nu fără voia omului şi fără participarea lui la procesul sfinţirii sale şi al creaţiei. Pentru că omul a fost dotat prin creaţie cu voinţă liberă care se poate opune chiar lui Dumnezeu, Creatorul său. Vorbim de sfinţirea omului şi a creaţiei, deşi numai omul are voinţă liberă, pentru că omul poartă în sine toată creaţia, el fiind, după Sfinţii Părinţi ai Bisericii, un „microcosmos”. Astfel omul recapitulează în sine toată existenţa, tot cosmosul. Sfinţirea omului înseamnă simultan şi sfinţirea creaţiei. Există deci o unitate ontologică a umanităţii şi a creaţiei care se concentrează în inima fiecărui om. Într’adevăr, după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, inima este locaşul harului şi centrul fiinţei umane din care izvorăsc şi spre care converg toate puterile fizice şi psihice ale omului. Când aceste puteri lăuntrice sau energii se află în armonie, ne bucurăm de „pacea inimii” şi de „simţirea harului”, care înseamnă simţirea lui Hristos ca Domn şi Mântuitor al nostru şi a semenilor ca propriile noastre mădulare. Şi aceasta pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat deplin în inimile noastre.

Totuşi în starea de păcat, care în esenţă este egoism şi înseamnă separare de Dumnezeu şi separare de semeni, omul nu mai simte şi nu mai trăieşte legătura sa ontologică cu Dumnezeu şi cu semenii săi în umanitate şi cu creaţia pentru că este divizat în el însuşi. El nu mai este o fiinţă unitară, o persoană în comuniune, ci o fiinţă divizată şi distrusă, o persoană coborâtă la nivelul cel mai de jos al existenţei, acela al individului egoist, închis în el însuşi, fără comuniune adevărată cu semenii săi, de pe urma cărora vrea doar să profite şi în care vede mai degrabă vrăjmaşi decât fraţii săi în umanitate.

Pentru a reface unitatea ontologică a umanităţii pierdută prin păcatul strămoşesc şi prin păcatele fiecăruia în parte, deci pentru a-l elibera pe om din păcat care, aşa cum am spus, separă pe om de Dumnezeu şi de semenii săi, Dumnezeu alege calea întrupării Fiului Său, Care ca om fără de păcat recapitulează în firea Sa umană întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Iisus Hristos este „Fiul Omului” prin excelenţă, Omul adevărat, noul Adam sau „Adamul total”, cum îl numesc Părinţii Bisericii, tocmai pentru că El nu este separat de nimeni şi de nimic, pentru că poartă în Sine şi este unit cu toată umanitatea şi cu toată creaţia. Astfel firea sau natura umană a lui Hristos este ca un aluat sau ca o sămânţă semănată în umanitate care dacă este primită şi cultivată în viaţa personală face ca fiecare să regăsească în sine unitatea sa cu întreaga umanitate şi cu întreaga creaţie. Iar Hristos ni se oferă înainte de toate în Tainele Bisericii. Prin Tainele Bisericii, cu deosebire prin Botez şi prin Euharistie, noi îl primim pe Hristos cu toată umanitatea Sa şi cu toată dumnezeirea Sa şi devenim una cu El, dacă ne silim să împlinim poruncile Lui.

În concluzie, pentru ortodocşi spiritualitatea este viaţa creştină înţeleasă ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, care prin Tainele Bisericii, susţinute de efortul personal de curăţire şi sfinţire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ne apropie treptat de Hristos până la unirea deplină cu El, când vom trăi şi noi, întocmai ca şi Hristos, comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu în Sfânta Treime, cu semenii noştri în umanitate şi cu toată creaţia.