[cristiboss56]

Vântul şuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioşi. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se încălzească puţin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care vântul o purtase aproape de căsuţa unde locuia sărmanul suflet şi o jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.
Salteaua ruptă găzduia o fetiţă de o frumuseţe covârşitoare, învelită cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere.
Plimbarea prin cameră îşi făcuse efectul; după câteva minute, copilul se încălzeşte îndeajuns pentru a-şi duce la îndeplinire idea ce i s-a născut de câteva zile în sufletul curat.
Cu sfială se îndreaptă spre masă şi încearcă să îndrepte foaia dar, după câteva încercări nereuşite, renunţă şi, luând jumătatea de creion, începe să scrie:
“Bunului meu Dumnezeu.
Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeule!
Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav şi de frumos seara, înainte de culcare… erau poveşti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.
Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în braţe şi, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simţi.
Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte. Învaţă-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”
Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele destinatarului. Îşi priveşte surioara şi surâde înduioşat când aceasta zâmbeşte, din când în când, în somn; păşind încet până lângă saltea, se pune în genunchi, sărută fruntea fetiţei după care iese afară din cameră, îndreptându-se spre poştă.
Vântul rece trecea cu uşurinţă prin hăinuţele subţiri şi rupte, biciuindu-i trupuşorul fraged. După câţiva metri parcurşi, o voce impunătoare îl opreşte.
– Unde te duci, băiete?
Copilul se întoarce timid. În faţa lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri şi strălucitori ce exprimau un caracter puternic.
– La poştă. Vreau să trimit o scrisoare.
Femeia priveşte plicul din mâinuţele care acum se înroşiseră din cauza frigului.
– Poşta este în drumul meu. Îţi duc eu scrisoarea.
– Dar…
– Nici un “dar”. Este prea frig afară şi nu vreau să te îmbolnăveşti.
După un moment de tăcere, băiatul oftează uşor şi îi dă scrisoarea. Îi mulţumeşte respectuos, retrăgându-se tăcut.
Rămasă singură, priveşte scrisoarea care o atrăgea într-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbeşte suav şi, ascultându-şi inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o profund, zeci de minute plângând fără încetare.
Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu răsuflarea sa de gheaţă micul oraş. În camera rece, băieţelul îşi ţinea strâns în braţe surioara, cântându-i încet la ureche versurile copilăriei învăţate de la iubita sa mama.
Se aud scurte bătăi în uşă; copilaşii se privesc tăcuţi unul pe celălalt. După câteva clipe, curios dar şi precaut în acelaşi timp, băiatul se ridică şi, cu mişcări lente, deschide uşa. Ceea ce vede îi paralizează pentru scurt timp trupuşorul, împiedicându-l să reacţioneze în vreun fel.
În pragul uşii era o cutie mare pe care scria “Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile lor cristaline şi zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoţiile prin care treceau.
Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri înlăcrimaţi cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară şi o bucurie tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un adevărat dar divin. Inima femeii care citise în urmă cu două zile scrisoarea, se înduioşase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat, reuşise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu şi, din preaplinul inimii, să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în şi prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină.