[vsovivivi]

Omul săracu' e tare fricos, a ajuns cel mai laş şi cel mai fricos locuitor al creaţiei, a ajuns cea mai josnică creatură a Domnului pentru că frica lui pentru grija puşcăriei păcatului, pe care n-ar trăda-o şi din care n-ar ieşi nici mort, el sărmanul o preschimbă printr-o viclenie ascunsă în marea lui grozăvie, în marea lui forţă de a se arăta drept, mare, puternic şi berou cu nume important de bătăuş, de contrazicător, de artist satâric, de victimă ratată nedreptăţită, de mafiot, de balaur însemnat, de vrăjitor ştiinţific descoperitor.

Această viclenie pe care o foloseşte fără să ştie şi fără să-şi dea seama cum face este defapt încurcarea şi amestecul limbilor, minţilor, conştinţelor, amestecul ţintelor, amestecul vederilor, amestecool vinovaţilor pe care se răzbună înălţând t-erroarea cu grozăvie... de frică, fiindcă se teme acolo unde nu este frică şi nu se teme acolo unde ar trebui să se înfricoşeze şi să dea slavă dreaptă... şi aşa el nu poate să fie cinstit, nu mai poate pentru că se doreşte eroul cel drept, eroul cel grozav... însă grozăvia lui vine din frică prin amestec, îşi cobeşte singur sau îşi pleacă urechea la cobele cele veninoase şi rele şi făcând pe grozavul, cu multă tulburare şi emoţionat în timiditate se grozăveşte ispitindu-se la biruinţă ca turbatool şi aşa luptă şi învinge nu păcatul sau puşcăria viciului în care se complace ca robotool ci îi învinge de fiecare dată fără greşală pe săracii nevinovaţi, pe văduve, pe orfani, pe fete şi fecioare, pe copiii cei mai cuminţi... pe creştinii umili.

Iar boala minţii omului este semeţia căci omul se ispiteşte să se descopere să privească şi să se uite şi să se gândească la sine în sus strâmb, pilit, cu deznădejde prefăcută.. pentru a se consola şi a-şi pune pile crezându-se grozav că a explodat de scrâşnire îngâmfată în lupta cu cobea... cobea lui cea închipuită şi cea prevestită de el însuşi temându-se fără scăpare acolo unde nu este teamă de propria lui înscenare şi ispitire crezând că oamenii o să-l judece pe nedrept şi nerăbdând când vede cum i se dărâmă soclul lui cel aurit de vedetă saTIRică ce preferă satanismul decât să dea socoteală răspunzând pentru faptele sale nu altcuiva decât sieşi, lui însuşi... şi nu pentru a-şi lustrui imaginea mincinoasă pe care o întreţine în apropiaţi şi în interlocutori sau în închipuirile lui superstiţioase... căci altora sau Domnului nici nu-i dă vreodată prin cap să le răspundă, nu vrea să-şi plece privirea, nu poate să-şi lepede definitiv semeţia.

Deci semeţia şi grozăvia este arătarea desfrânată a trăirilor lăcomiei luptătăoare după privilegii şi aprecieri în război închipuit cu vrăjmaşul nevinovat: cobea cea rea... de frica răspunderii în faţa propriilor urechi pentru fapte, vicii, păcate, trădări, înşelări viclene în răutate!

Defapt el trebuia să lupte fără prefăcătorie şi fără frică cu păcatul, cu puşcăria viciului şi cu cuşca minciunilor făţărniciei şi ipocrizeniei sub Har, sub mângâierea Duhului ce Cobeşte de la Adevărul şi nu de la adversarul.

Iar nenorocirea este că în faţa acestor presiuni, omul 'deştept' lasă din 'bunătate' lui însuşi după satana în loc să lase satanei după satana şi lui numai după Dumnezeu.

Vai de tine omule cu ceea ce te ispiteşti tu singur şi lupţi de parcă ai birui tu singur toată răutatea când defapt nu faci altceva decât să te grozăveşti dezbinându-te în cuvânt, în faptă şi în faţă şi în putere de Dumnezeu, de Tatăl tău, de Creatorul tău, de Mântuitorul tău, de Iubitorul tău, de Sfântul tău... pe care îl crezi prea puţin şi îl iubeşti prea puţin şi asta nu înseamnă că îl crezi şi îl iubeşti măcar un pic ci înseamnă că eşti mult, foarte mult viceversa adică mult nu îl crezi şi mult nu-l iubeşti revoltându-te cu nemulţumire ca să te răzbuni de fiecare dată... ca robotool pe nevinovaţi ca prin asta să-ţi arăţi biruinţa ta în lupta ta cu cobea ta cea rea acoperindu-ţi frica şi flatându-te că cică n-ai fi un laş trădător ce iubeşte cu lăcomie bogăţia păcatului şi semeţia de a te lăuda cu ea, cu viclenia ta cea oarbă şi rea!

Cu cât te înalţi şi te scapi omule cu atât te îngropi singur tot mai adânc. Tu trebuia să învi dacă eşti mort în păcate, slujitor al lăcomiei şi nu să te îngropi tot mai adânc în deşert ca faraonii defrânării... şi nu e vorba numai de curve ci mai ales de peşti acoperiţi cu haina judecăţii şi a dreptăţii... cu haina umilinţei şi pocăinţei... aşa ca nişte pui de vipere, de năpârcă şi de om, om rău, viclean şi necrednicios!

Vorbim, scriem dar cui foloseşte? Mai este oare cineva pe aici, afară de sfântul Ioan, care se umileşte pe sine nu pentru sine ci pentru Dumnezeu şi nu pentru ca să primească slavă de la oameni luând numele Celui Sfânt în deşert?

Pentru ce nu credeţi?

Oare nu este Cel ce este şi nu vede şi nu aude Cel ce a pus vedere în ochi şi auz în urechi şi nu va ştii şi nu va înţelege Cel ce dă minţii şi limbii Cuvânt? Şi oare nu a putut şi nu poate sau nu mai poate Cel ce pe toate le-a zidit şi le mântuieşte şi le înoieşte prin Cuvânt neipocrit şi nefăţarnic?

Oare nu va Lumina în întunericul de sub obroc Lumina băgată acolo de parveniţii ipocriţi? Şi oare va putea opri obrocul însuşipus peste Lumină până la sfârşit razele iubirii şi ale credinţei ca nu cumva să poată Ea să iasă de acolo şi cu bunătate să scalde în veselie pe toţi cei din jur şi pe toate cele ieşite în Cale?

Deci pentru ce vă temeţi? Pentru ce vă faceţi griji? Dreptatea va fi bună până la urmă!.. şi se va îndrepta şi ea în Lumină!