Întâmplător am în față un fragment din Istoria Românilor în Dacia Traiană de A.D. Xenopol, referitor la ocupația rusă asupra țărilor române din anul 1928. Mi se pare potrivit cu subiectul topicului de față:
„Dar pe cât rușii câștigau în înrâurire asupra țărilor române, pe atâta ei pierdeau în simpatie. Am arătat mai sus cum încă de pe vremile împărătesei Caterina, românii începuse a cunoaște pe ruși în adevarata lor fire, cum învățase a vedea în ei niște asupritori cel puțin tot atât de barbari, cruzi și neomenoși ca și turcii. Atare purtare brutală a rușilor în principate se reproduse în războaiele din 1789 și 1806.
Apoi românii suferise două pierderi de teritoriu, aceea a Bucovinei, în care rușii fusese niște complici pasivi, și aceea a Basarabiei în care ei fusese autorii unei despoieri vădite. Românii, deci, trebuiau să cunoască, în sfârșit, cine erau rușii și ce scopuri aveau ei asupra țărilor române; că nu iubirea și comunitatea religiunei împingea pe ruși a se face, cu sau fără voie, apărătorii românilor, ci numaicât propriul lor interes și dorința lor nesățioasă de dominare, de întindere și de cucerire. Dacă mai rămăsese încă vreo urmă de simpatie pentru ruși în țările române, ea fu cu totul stinsă în războiul acesta.
Purtarea rușilor întrecu de astă dată toate închipuirile; iar necazurile poporului – sporite încă și prin[tr-]o ciumă hultuită pe o foamete cumplită, care secera oamenii cu miile, și o boală de vite care reduse numărul lor la mai puțin de o pătrime – ajunseră la un grad nemaipomenit. „Suferințele, zice St. Marc de Girardin, sunt mai presus de orice descriere.
Niciodată n-a fost o mai înspăimântătoare nimicire de ființe viețuitoare“. „Barbați și femei sunt puși la care, având drept conducători niște cazaci care nu cruțau nici bățul, nici vârful lancei lor. Peste 30.000 de români sunt luați de la lucrarea câmpului pentru a sluji ca vite de tras.
Cei mai fericiți fugeau în munți, unde nu aveau altă hrană decât scoarța copacilor. Mitropolitul Valahiei, Grigore, fu surg[hi]unit în Basarabia, pentru că ceruse mila năvălitorilor; e drept că el se opusese ca clerul să nu fie smuls de la altare pentru a merge să care munițiunile de război.
Generalul Joltuhin, om sălbatic și nemilos, răspunse la arătările ce i se făcuse: Nu ne pasă de a ști cine fac slujbele, oamenii sau dobitoacele; numaicât ordinele să fie executate. Dezordinele, delapidările și, în sfârșit lăcustele, produseră foametea; ciuma se ivi în urmă, adusă prin mizerie, prin carele pline de răniți și prin înspăimântătoarea mortalitate a boilor, grămădiți fără prevedere sau căzând de osteneală pe drumuri, pe care le umpleau cu leșurile lor descompuse“
|