[cristiboss56]

O lumină născută din jocul unei scântei se întrevede jucând pe ringul înalt al peretelui. Copilul cu ochi senini o priveşte fără să-şi dea seama că, treptat, acea lumină a dispărut, el însuşi, la început pierdut în jocul fascinant al luminii, s-a rătăcit mai apoi într-o lume a sa, o lume a inocenţei cunoscută doar de sufletul pur al unui copil.
Era o seară friguroasă, iar acel copil privea plăpânda lumină de la geamul unui magazin, visând doar la un cămin. Mama lui a murit cu puţin înainte de lăsarea primei zăpezi, iar pe tatăl său nici măcar nu îl cunoscuse. Fraţi nu avea pentru a găsi în ei sprijinul de care avea atâta nevoie. Deodată un glas puternic îl trezeşte la cruda şi nemiloasa realitate.
- Ce faci aici, cerşetorule? Cauţi milă? Ai greşit, aici nu vei primi aşa ceva, aşa că hai, dispari din ochii mei, vagabondule!
Copilul, cu ochii în lacrimi, privea chipul bărbatului care striga la el, fără să ştie ce să zică, ce să facă. În cele din urmă, cu inima frântă de durere şi alungat de un om fără inimă, porneşte pe drumul înzăpezit, lăsând în urma lui doar lacrimile îngheţate.
Nu cerşea milă, nu vroia bani sau altceva. Tot ce îşi dorea era o îmbrăţişare, un prieten.
Lumea din jurul lui era într-o continuă agitaţie, cuprinsă de un stres sfâşietor, fără a şti în fond pentru ce trudesc atâta. Lumea contemporană, iubitoare de lucrurile materiale nefolositoare, nici măcar nu l-a observat pe micuţul orfan ce privea trist, tânjind după o îmbrăţişare.
În cele din urmă, învins de frigul care muşca din trupul său micuţ şi fraged, copilaşul s-a adăpostit sub un pod, acoperindu-se cu câteva cartoane, în speranţa că va avea parte de puţină căldură sau, cel puţin, să fie apărat de gerul ucigător, însă speranţa i se nărui repede. Puţin după miezul nopţii, un om ameţit de aburii alcoolului îl trezeşte pe bietul înger care abia aţipise şi, în timp ce îl înjură şi aruncă cu pietre după el, îl alungă. Începând din nou a plânge, copilaşul nu putea înţelege cum de nici sub un pod nu putea să stea timp de câteva ore sau minute. Străzile pline de oameni în urmă cu câteva ore erau acum aproape pustiite, numai un suflet trist se plimbă de sus în jos, rătăcind în derivă.
Obosit, cu trupul îngheţat, ajunge în faţa unei clădiri imense şi superbe cu o cruce în vârf, cruce ce părea a atinge cerul. Copilul nu ştia cu certitudine ce este, fiindcă ai săi niciodată nu l-au dus acolo. Simţind o pace în apropierea Bisericii, însă cu incertitudinea în suflet, copilul cu ochii senini se minunează de frumuseţea ei însă, deodată, aude un zgomot. Întorcându-se, vede pe stradă mergând o femeie. Dorind să găsească răspuns la întrebarea sa, fuge să o prindă din urmă. Femeia, grăbită, la început nici nu îl bagă în seamă dar după ce copilul, în timp ce fugea după ea se împiedică şi cade, lacrimile sale, strigătul lui de durere o determină pe aceasta să se oprească şi să asculte ce are de zis micuţul.
Fericit că femeia se oprise, copilul îi adresează, cu un glas suav, întrebarea care îl macină:
- Doamnă, ce este clădirea aceea mare şi frumoasă?
Femeia, schiţând un zâmbet, îi răspunde cu o voce blândă:
- Este o biserică! Nu ai mai fost niciodată?
Plecându-şi capul, copilul răspunde:
- Nu.
Femeia, mângâindu-l, îl îndeamnă să meargă acasă, iar a doua zi va putea să intre în sfântul lăcaş.
Sărmanul suflet, ascultător din fire, dă afirmativ din cap şi se ridică să meargă, însă nu ştia unde încotro să se îndrepte. Nu vroia ca cineva să-i plângă de milă şi de aceea nu a zis nimic cu privire la familia lui. Oricum obţinuse ceea ce îşi dorise, o mângâiere şi un răspuns la întrebarea sa.
Mergând fără nici o ţintă, în cele din urmă revine la biserică, acel loc sfânt unde găsise o linişte dulce. Mama lui nu îi vorbise de Dumnezeu, dar inimioara lui îi zicea că Acesta există. Cu timiditate, începe să se roage deşi nu o mai făcuse până atunci.
În timp ce se ruga simţea cum inima lui este învăluită de o pace negrăită, de o fericire imensă. Îşi încheie rugăciunea cu următoarele cuvinte:
Doamne, dacă ai nevoie de un mic servitor, de cineva care să şteargă praful încălțămintelor Tale, te rog să mă primeşti!
Oboseala îl copleşeşte, determinându-l să îşi închidă ochişorii şi să adoarmă. A doua zi, când se trezi, a fost înconjurat de o lumină negrăită şi îmbrăţişat de o mulţime de îngeraşi, doar trupul îi era îngheţat pe treptele reci ale bisericii. Printre mulţimea de oameni care s-au strâns să vadă trupul neînsufleţit, era şi femeia din noaptea precedentă… tristă, cu ochii în lacrimi, privea acum trupuşorul rece.