[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de ovidiu b.

... ce spune Sf. Ignatie Briancianinov ....

Ce spune Sfântul a fost folosit (şi va mai fi mereu) pe post de bâtă, de către unii. Cuvintele lui sunt transformate de unii în sârmă ghimpată. Noi înşine, "râvnitorii" facem asta adeseori.
Ce spunea şi făcea Părintele Arsenie Boca a fost folosit ca bâtă şi bici, de către unii. Şi va mai fi.
Ce spunea şi făcea Cuviosul Paisie a fost, spre marea lui durere mărturisită, mereu răstălmăcit, edulcorat, catastrofizat şi folosit pe post de bâtă de către unii.
Ce a învăţat şi a făcut Hristos Domnul, a fost mereu şi va mai fi răstălmăcit şi folosit pe post de bâtă, scuipat, glonţ, sabie, de către unii, de către noi înşine, credincioşii.
Mereu suntem "râvnitori" la căsăpirea noastră şi a aproapelui folosind "armele" cele mai generoase - vorbele şi faptele sfinţilor. Când e ştiut că nu e bine să laşi pe mâna copiilor fără minte nici cuţitul, nici chibritul... Ca să nu mai amintesc despre mărgăritare şi porci, despre computere şi trandafiri...

Acum voi spune şi eu câteva cuvinte despre un alt sfânt, anume Sfântul Nicolae Velimirovici, mult agreat şi folosit de unii "râvnitori", întocmai ca pe Sfântul Ignatie Brancianinov. Cu nădejdea că sunt altfel de cuvinte decât se folosesc mereu pe acest forum cu prilejul luptelor cinstiţilor antiecumenişti şi pravoslavnici.
Voi folosi, atât cât mă ajuta biata mea memorie, mărturisirea unuia dintre ucenicii Sfântului Velimirovici.
Acest ucenic, pe nume monahicesc Calist ("Calist monahul") era un sârb care supravieţuise câtorva măceluri relativ recente din istoria ţării vecine. El avea într-o zi suspiciuni la adresa Sfântului. Nu pricepea ce face de fapt Episcopul, de ce spune una şi alta etc. Ucenicul povesteşte că într-o zi s-a hotărât să tragă cu urechea, să iscodească, să privească pe gaura cheii - pentru a afla ce fel de om e de fapt Sfântul şi cu ce se îndeletniceşte el. Vieţuiau împreună în aceeaşi fericită obşte monahicească.
La scut timp după această hotărâre a lui, ucenicul s-a pomenit chemat de Episcop şi a auzit, spre uimirea lui, următoarele: pentru că am aflat că vrei să ştii ce fac eu şi cum îmi trăiesc viaţa, iată că de azi vei locui cu mine, vei trăi împreună cu mine, întocmai ca mine, vei avea experienţa modului meu de a fi chiar pe pielea ta. Începem!
Şi din acea clipă, vreme de câteva săptămâni, ucenicul şi Sfântul au trăit împreună tot ceea ce trăia Sfântul.
Ce, oare, avea să trăiască ucenicul Calist?
Nimic altceva decât o viaţă într-o cămară unde exista un singur pat, o masă, un scaun şi câteva cărţi precum şi unele obiecte de cult bisericesc.
Adică, mai concret, ucenicul a postit trei săptămâni, aşa cum postea Sfântul - la început foarte puţină apă şi un colţ de pâine, apoi ...nimic. Pur şi simplu nimic de pus pe gură vreme de 3 săptămâni.
Ce mai făcea în rest? Rugăciune, neîncetată rugăciune.
Şi mai ce? Studiul Scripturii şi al Filocaliei.
Şi mai ce? În cazul ucenicului, după două-trei zile proteste verbale. Apoi rugăminţi. Apoi urlete. Apoi ameninţări. Apoi încercarea de a fugi (dar Sfântul a pus patul în dreptul uşii, baricadînd ieşirea, iar fereastra se afla la mai mulţi metri deasupra pământului, zădărnicind astfel orice tentativă de fugă pe geam). Apoi implorări, târâri pe jos, cuprinderea genunchilor Sfântului, iarăşi reînnoite implorări şi aşa mai departe. Precizez că ucenicul era unul dintre cei mari duri războinici sârbi, unul care supravieţuise unor măceluri interumane greu de descris în cuvinte... Era, pe scurt, un dur şi un "supravieţuitor". Iar acum un mieluşel care scâncea şi implora...
În tot acest timp Sfântul îşi făcea mai departe programul, ducea viaţa aceea simplă de ascet al lui Hristos: postea, se ruga, citea Scriptura şi Filocalia.
După ce, cu mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Sfântului Nicolae Velimirovici, au trecut cele trei săptămâni iar ucenicul Calist a supravieţuit, acesta povesteşte că niciodată nu a mai avut îndoieli cu privire la viaţa Sfântului, la ceea ce făcea şi cum şi cât făcea.

Când facem aşadar vreo referire la Sfântul (oricine ar fi acest sfânt sau sfântă) sau când îi cităm din cărţi pentru a "îndrepta" pe vreunul dintre fraţii noştri, eu cuget că e de folos să ne întrebăm mai întâi: dacă aş fi eu acum în locul ucenicului Sfântului, oare aş putea duce aceeaşi viaţă ca Sfântul? Iar dacă nu am viaţa lui, atunci de ce îndrăznesc eu să îi folosesc cuvintele lui sfinte împotriva aproapelui? Oare sunt în acelaşi duh cu Sfântul atunci când vorbesc semenului? Oare cu adevărat prin mine vorbeşte însuşi Sfântul Velimirovici sau Sfântul Ignatie etc.? Şi dacă nu, nu e aşa, atunci de ce continui să mă folosesc împotriva aproapelui de vorbele lui sfinte, care exprimă o viaţă sfântă? Aceste întrebări mi le adresez mie însumi, mai întâi, iar răspunsul care îmi vine în minte acum nu mă măguleşte, nu mă felicită, nu mă îndreptăţeşte deloc...
http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Velimirovici