[Ioan_Cezar]

Scrie ucenicul, Cuviosul Sofronie:

"Pentru stareţul Siluan, porunca lui Hristos nu era o normă etică.
El nu cobora creştinismul la rangul unei învăţături morale, aşa cum fac reprezentanţii culturii umaniste...(...).
Ca şi Apostolul Petru, el vedea poruncile lui Dumnezeu ca pe nişte cuvinte ale vieţii veşnice, după cum spunea Domnul Însuşi: Cuvintele pe care vi le spun sunt duh şi viaţă (In 6,63)
Pentru stareţul Siluan, cuvântul lui Hristos era duh făcător de viaţă, viaţa veşnică însăşi, Dumnezeu Însuşi în actul sau lucrarea Sa."

*

"Esenţa păcatului nu este încălcarea unei norme etice
ci o îndepărtare de viaţa veşnică şi dumnezeiască pentru care a fost creat omul
şi la care este chemat în mod natural, adică în conformitate cu natura sau firea sa.
Păcatul se înfăptuieşte înainte de toate în profunzimea tainică a spiritului sau duhului omului, dar consecinţele sale afectează omul în întregimea lui (...) pentru a îngreuna şi mai mult povara răului ce apasă asupra vieţii întregii umanităţi şi, prin urmare, afectează destinul întregii lumi.

*

"Căindu-se pentru păcatele sale, el nu căuta pur şi simplu iertarea, pe care Dumnezeu o acordă cu uşurinţă, poate chiar şi numai după un simplu suspin de părere de rău. Nu. El urmărea o iertare desăvârşită a păcatelor, în stare să facă sufletul său să perceapă în chip simţit prezenţa harului. ....
(..) Simţea atât de puternic şi de dureros urmările păcatului - pierderea harului - că se temea cumplit de repetarea unui lucru asemănător.
A-şi simţi sufletul lipsit de iubirea dumnezeiască şi de pacea lui Hristos era pentru el mai rău decât orice. Conştiinţa de a-L fi supărat pe Dumnezeu, un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit, îi era de neîndurat."

"Viaţa..." - pag. 28-31 (Deisis 2004)