[cristiboss56]

2.4 Cele şapte Laude Rugăciunea liturgică, comună, de care ne vorbeşte textul din Faptele Apostolilor 2,42, citat mai sus, este de asemenea fundamentală pentru însuşirea personală a mântuirii şi sfinţirea vieţii. O maximă patristică spune că nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai împreună cu semenii săi. Or Biserica există tocmai ca să permită credincioşilor să se adune laolaltă pentru a se mântui sau sfinţi împreună. Aici trebuie spus că pentru ortodocşi termenii de mântuire, sfinţire, desăvârşire, asemănarea sau identificarea cu Hristos, îndumnezeire… sunt aproape echivalenţi şi exprimă acelaşi proces de spiritualizare a firii umane prin lucrarea Duhului Sfânt.

Pe lângă rugăciunile specifice fiecărei Sfinte Taine, Biserica şi-a îmbogăţit patrimoniul ei liturgic foarte devreme cu slujba celor „şapte Laude” zilnice, după cuvântul proorocului David: „De şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii tale” (Psalm 118,164). Aceste „şapte Laude” sunt: Vecernia (slujba de seară), Pavecerniţa (slujba de după cină), Miezonoptica (slujba de la miezul nopţii), Utrenia (slujba de dimineaţă) cu Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) şi Ceasul IX (ora 15). „Laudele” sunt formate mai cu seamă din Psalmi, imnuri şi cântări prin care se preamăreşte Dumnezeu şi au rolul de a sfinţi timpul şi viaţa omului pe tot parcursul zilei. Laudele fac parte din pregătirea credinciosului pentru participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului. Ele încadrează Euharistia care în mod normal nu se săvârşeşte niciodată fără să fie precedată, cel puţin, de Vecernie şi de Utrenie.

Atât slujba Sfintelor Taine, cât şi slujba Laudelor au fost alcătuite, în cea mai mare parte, de monahi, după cum toată spiritualitatea ortodoxă este în fond o spiritualitate monastică. Monahismul creştin a apărut foarte timpuriu în istoria Bisericii şi a luat o amploare deosebită începând cu secolul IV, când viaţa creştină, prin convertirea în masă a păgânilor, fără pregătirea necesară, a intrat într-un declin ireversibil. Astfel mulţi creştini din dorinţa de a trăi Evanghelia în maximalismul ei, fără compromisuri, cum cere Hristos tuturor celor ce vor să-l urmeze, s-au retras în pustie alcătuind colonii întregi de monahi, în Egipt, în Siria, în Palestina, pe Muntele Sinai; apoi monahismul s-a răspândit la Roma, la Constantinopol, în Irlanda, pe muntele Olimp, pe Athos… şi în toate ţările care au primit creştinismul.
Tradiţia de a hirotoni pe toţi călugării sau pe cei mai mulţi întru preot este târzie şi s-a răspândit în Apus. În Biserica Ortodoxă se păstrează rânduiala veche, după care monahii nu sunt hirotoniţi decât în funcţie de nevoile mânăstirii, ceilalţi fiind consideraţi ca şi mireni, deşi duc un mod de viaţă aparte. Totuşi nici un monah nu are sentimentul că este superior prin viaţa sa celorlalţi credincioşi ai Bisericii. De fapt, voturile monahale: castitatea, sărăcia şi ascultarea sunt practicate de cei credincioşi şi în lume: în familie şi în societate, dacă înţelegem prin castitate, curăţia sufletească pe care o aşteaptă Dumnezeu de la toţi cei ce cred în El, iar prin sărăcie, detaşarea de bunurile materiale. De a ceea Sfântul Apostol Pavel spune celor căsătoriţi: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4).
Acest lucru se realizează când soţii lasă să vină în lume toţi copiii pe care-i trimite Dumnezeu şi nu reduc actul conjugal la plăcerea simţurilor şi când, încetul cu încetul, îl vor transfigura. Căci în Împărăţia lui Dumnezeu, pe care o pregătim fiecare şi o pregustăm încă de aici de pe pământ „nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 35). Iar în ce priveşte virtutea ascultării, viaţa însăşi ne cere, dacă vrem să trăim în armonie, în familie şi în societate, să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora, după exemplul pe care ni l-a dat Mântuitorul Hristos Însuşi. Aş zice chiar că mai multe sunt ocaziile în lume de a ne exercita ascultarea şi supunerea, virtuţi fundamentale ale creştinului, decât în mănăstire. Bineînţeles, dacă vrem! Viaţa de familie şi viaţa de mănăstire sunt două moduri de viaţă diferite, dar şi apropiate în multe aspecte ale lor. Însă şi una şi cealaltă urmăresc acelaşi scop: sfinţirea credinciosului.

După cum se ştie, slujbele în Biserica Ortodoxă, care este prin excelenţă o Biserică liturgică, rugătoare, sunt lungi (unele pot dura ore în şir), dar deosebit de frumoase. În biserică, în timpul slujbei, se stă tot timpul în picioare; doar cei mai în vârstă şi cei bolnavi pot şedea. Rugăciunea în picioare, cu ochii mai mult închişi şi cu capul puţin plecat spre partea stângă (locul inimii) pentru a ajuta concentrarea minţii în inimă este ea însăşi o asceză. Slujbele ortodoxe au o formă fixă de peste un mileniu, conţinutul lor urcând, adeseori, până în primele secole creştine. Alcătuite de oameni sfinţi, inspiraţi şi transfiguraţi de Duhul Sfânt prin rugăciunea şi viaţa lor ascetică, ele sunt o acumulare de rugăciuni şi cântări dintre cele mai frumoase, cu o mireasmă şi o profunzime teologică şi mistică aparte, care cultivă (hrănesc) atât mintea cât şi inima credinciosului. De asemenea slujbele, prin ritualul lor complex, au o încărcătură simbolică deosebită prin care se urmăreşte introducerea în misterul lui Dumnezeu şi actualizarea lui în viaţa credincioşilor. Astfel participând la sfintele slujbe, în biserică, credinciosul face o experienţă mistică cu toate simţurile sale: cu văzul contemplă în ritualul liturgic şi în icoane pe Hristos întrupat şi actele Sale mântuitoare ca şi pe sfinţi, care îi sunt modele de urmat în viaţă; cu auzul se îndulceşte de Cuvântul lui Dumnezeu şi de rugăciunea liturgică; prin mirosul de tămâie simte mireasma Împărăţiei lui Dumnezeu; prin sărutarea cu credinţă a icoanelor, a Evangheliei, a crucii, a moaştelor, a veşmintelor preoţeşti…pipăie realitatea prezenţei lui Hristos, care nu este doar o prezenţă nevăzută, ci şi una palpabilă, iar prin gustarea din trupul şi sângele Domnului se hrăneşte cu Hristos, devine una cu El.

Ca şi concluzie la acest capitol putem spune că teologia şi spiritualitatea ortodoxă pun un accent deosebit pe lucrarea Duhului Sfânt, Care ne împărtăşeşte harul sfinţitor prin rugăciunea comună a Bisericii, îndeosebi prin cele şapte Sfinte Taine. Harul, ca energie divină necreată, este în fond viaţa lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor pentru ca aceştia să progreseze în comuniunea cu El până la asemănarea cu Dumnezeu. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Dar întrucât „noi suntem în toate colaboratori cu Dumnezeu” (cf. I Corinteni 3, 9), ca unii care am fost înzestraţi cu voinţă liberă, harul nu poate lucra liber în noi decât în măsura în care ne străduim să participăm la rugăciunea Bisericii şi facem efortul de a împlini voia lui Dumnezeu prin respectarea poruncilor Lui. Sfinţenia fiind exclusiv opera harului, putem spune, împreună cu Părinţii Bisericii, că „totul este har”, dar şi că harul cere jertfa noastră fără rezervă, de unde maxima patristică: „dă-ţi sângele pentru a primi harul”, adică fă tot efortul de care eşti capabil pentru a duce o viaţă virtuoasă, vrednică de Dumnezeu.

Va continua